C.L.A. Medgidia în 1986 („Tomis” 1986)

Unul dintre cei buni cunoscători ai întreprinderilor județului Constanța a fost economistul Gheorghe Gavrilă, care a scris despre acestea în paginile ziarelor „Dobrogea nouă” și „Munca”. În iunie 1951 a intrat în funcțiune primul cuptor al Fabricii de var Medgidia cu lansarea primei șarje de clincher. Printre angajații întreprinderii din acel moment inaugurativ se numărau: strungarul Dumitru Caranfil, tâmplarul Memet Mazlam, electricianul Omer Ferit, lăcătușii Mitu Georgescu (în 1986 la Cariera 1986) și Vasile Seceleanu (în 1986 la Silozul de ciment din portul Constanța) și laboranta Ioana Cazacu.
În 1969 au mai fost construite două cuptoare de fabricare a clincherului prin procedeul uscat. În anii 1970 și 1971 au fost date în funcțiune cele două linii de fabricare a tuburilor de azbociment, pentru ca în 1972 să fie inaugurată linia de fabricare a plăcilor de azbociment. Ca urmare, în martie 1973 fabrica a fost redenumită Combinatul de Lianți și Azbociment. În 1986 a început construcția celui de-al șaptelea, de trei ori mai mare decît primele.
Un alt angajat veteran al CLA a fost zidarul-șamotor Mihai Albulescu, șef de tură în 1986. În acest an el era implicat în construcția celui de-al șaptelea cuptor, adică a doua linie de 3000 t în 24 de ore, fiind mândru că CAL era de mult cel mai important exportator de ciment al României. Despre această linie, directorul Constantin Savidis, în funcție de 25 de ani, explica că va produce în premieră națională clincher de pudră calcinată. El spera că prin automatizări, CAL să redevină în 1986 cel mai mare producător de ciment al țării. În paralel, Paulina Gherlan, președinta Consiliului Oamenilor Muncii al CAL, se aștepta la „reducerea și mai drastică” a consumurilor de energiei, combustibili, materii prime și materiale.
În „Munca” din 4 septembrie 1986, G. Gavrilă nota că, în bilanțul CAL pentru cel de-al treilea Congres al Oamenilor Muncii, era menționată o depășire a planului producției marfă produsă și în- casată de 27, 8 milioane lei.

SURSA
?, Combinatul pentru Lianți și Azbociment Medgidia, ”Tomis”, Constanța, 1986.

Motivul ''Cavalerul trac'': cetatea dacică Polovraci (Olt) - sec. I î. H., 
''Muzeul Militar Naţional'' / Expoziţia Istoria Străveche

Publicarea volumului „Lumina singurătății” al poetului T. Serea („Tomis” 1996)

<
EDITURA „EUROPOLIS”, indiscutabil cea mai productivă dintre editurile constănțene, continuă să rămână fidelă generosului său program de încurajare și susținere a tinerelor talente literare. Un argument în acest sens este volumul de versuri „Lumina singurătății”, purtând semnătura autorului constănțean TĂNASE SEREA.
>

SURSA
Sorin Roșca, PERISCOP, „Tomis”, Constanța, ?.01(?).1996, p.?.

COMANDANȚI MILITARI - CHODERLOS DE LACLOS (1741-1803)

P. Laclos - en.wikipedia.org

Pierre Ambroise Francois Choderlos de Laclos s-a născut la 18 octombrie 1741 la Amiens, în nordul Franței.

Era fiul lui Jean Ambroise Choderlos de Laclos, scutier și secretar de intendență pentru provinciile Picardia și Artois. Familia era probabil de origine spaniolă, fiind recent înnobilată.

Atras de cariera armelor și dotat pentru matematică, la 23 ianuarie 1760 Laclos reușește al cincilea din 26 de admiși la Corpul Regal de Artilerie, recent înființat. În anul următor, la 8 martie, obține brevetul de sublocotenent.

Avansat la gradul de locotenent, este atașat la 15 ianuarie 1762 Brigăzii pentru Colonii, în curs de formare în portul atlantic La Rochelle pentru o expediție în Canada. Dar înfrângerea Franței în Războiul de Șapte Ani (1756-1763) și ocuparea Canadei de Marea Britanie duc la anularea operațiunii.

Între 1762 și 1780 este detașat în garnizoane provinciale: Toul, Strasbourg, Besancon, Grenoble, Valence.

M. Montalembert - en.wikipedia.org

Dosarul de serviciu de la Arhivele de Război îl prezintă ca un ofițer cu conduită exemplară. Una din realizările sale este construirea în 1780 a unor fortificații la Ile d’Aix, sub conducerea marchizului Marc de Montalembert (1714-1800), membru al Academiei de Științe. Fiind lipsit de protectori, capătă gradul de maior de abia în 1780, în cadrul regimentului Toul Artilerie.

În 1767 începe să publice versuri, iar între 1780-1782 scrie romanul Les Liasons dangereuses ou Lettres recueilles dans une societe particuliere et publiees pour l instruction de quelques autres (Legături primejdioase...). Publicarea cărții la Paris în martie 1782 are ca rezultat un scandal enorm, Laclos fiind mutat disciplinar de la Ile d’Aix în portul atlantic Brest. Dar Montalembert intervine, arătând că  ’’un asemenea ofițer este de neînlocuit’’, și ordinul este anulat.

S. Vauban - en.wikipedia.org

La 23 martie 1786 trimite o scrisoare Academiei Franceze, care lansase concursul ’’Elogiul lui Vauban’’. În scrisoare, Laclos critică dur principiile și operele acestui mare genist francez (1633-1707), respectat de toată armata franceză. Ca urmare, Laclos este aspru mustrat de superiori pentru a fi încălcat ’’disciplina și spiritul de corp’’, susținând o părere opusă ’’ortodoxiei militare’’. De asemenea, pierde dreptul de a mai publica fără avizul șefilor. În plus este detașat la Metz, dar la scurt timp își dă demisia din armată, din acest moment carierea sa devenind preponderent politică.

Philippe Egalite- www.la-couronne.org

În La Fere, unde se mutase unitatea sa, îl cunoaște pe vicontele de Noailles, prin intermediul căruia intră în cercul ducelui d’Orleans (Philippe Egalite), viitor rege constituțional între 1830-1848. Exercită o importantă influență asupra ducelui, care îl ajută să ocupe funcția de secretar al ducelui de Chartres.

G. Danton - en.wikipedia.org

După declanșarea Revoluției în 1789 e numit comisar al Adunării electorale a cetățenilor nobili din Paris. Apoi îl însoțește pe ducele d’Orleans la Londra, unde are o importantă activitate politică. Revenit acasă, devine secretar al clubului radical al iacobinilior și director al publicației Le Journal des Amis de la Constitution. Se manifestă ca un acuzator vocal al regelui Ludovic al XVIII lea de Bourbon (1774-1792), care va fi judecat, condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793. Este susținător al instaurării unei regențe până la majoratul fiului regelui (Delfinul), vizându-l pentru această funcție pe ducele d’Orleans. Dar după înfrângerea politică a grupării ducelui, îi părăsește pe iacobini. Deține funcții politice, ca aceea de delegat în timpul Comunei din 10 august 1792 și cea de comisar al puterii executive republicane, numit fiind de liderul republican Georges Danton (1759-1794).

N. Luckner - www.kc-cham.de

J. Servan - fr..wikipedia.org

În plan militar, este numit comisar pe lângă armata generalului Nikolaus Luckner (1722-1794) de la Reims, participă la conducerea operațiunilor în marea victorie de la Valmy (nord) împotra prusienilor (21 septembrie 1792) și este numit șef de stat major în armata generalului Joseph Servan (1741-1808) din munții Pirinei (sud).

La 31 martie 1793 este arestat împreună cu apropiații lui Philippe Egalite. În închisorile de la La Fere și Picpus redactează memorii având ca teme balistica și fortificațiile.

P. Barras - en.wikipedia.org

Eliberat în decembrie 1794, obține o slujbă în administrație cu ajutorul lui Paul Barras (1755-1829), unul din membrii Directoratului care a condus Republica după înlăturarea regimului iacobin în iulie 1794.

L. Carnot - www.roi-president.com

După lovitura de stat din 9 noiembrie 1799, prin care generalul Napoleon Bonaparte devine Prim Consul al Republicii (1799-1804), Laclos obține de la ministrul de război Lazare Carnot (1753-1823) reintegrarea în armată cu gradul de general de brigadă. Admirator al lui Napoleon, participă la campaniile acestuia în armatele Rinului (Germania) și Italiei.

Stendhal - www.ry7.ru

În 1802 este comandant al rezervei de artilerie a armatei din Italia condusă de generalul Auguste Marmont (1774-1852). În această perioadă este vizitat la loja sa de la opera Scala din Milano de sublocotenentul Henri Beyle (1783-1842), cunoscut ulterior sub pseudonimul literar Stendhal.

La 1 mai 1803 este trimis din Franța la armata din Neapole a generalului Joachim Murat (1767-1815), unde va acționa sub comanda generalului Gouvion Saint Cyr (1764-1830) și participă la bătălia de la Mincio. Scrisorile adresate familiei în această perioadă îl prezintă ca un militar model.

La 5 septembrie 1803 Pierre Choderlos de Laclos moare la Tarento (sudul Italiei), unde sosise să preia comanda artileriei, după ce se îmbolnăvise grav în urma unei călătorii foarte obositoare. Înainte de a muri îi cere Primului Consul într-o scrisoare să aibă grijă de familia sa, dar văduva va primi doar o pensie modestă.

Epilog: După înfrângerea lui împăratului Napoleon la Waterloo (1815), dinastia regală de Bourbon revine pe tronul Franței. Ca urmare, în 1824 romanul Legăturile primejdioase este condamnat de justiție la distrugere, decizie confirmată de Curtea Regală. În anul următor, cartea este pusă la index, alături  de operele iluminiștilor secolului XVIII Montesquieu, Voltaire și Rousseau. În 1988 compania americană Warner Bros a lansat fimul cu același nume, în care au fost distribuiți Michelle Pfeiffer, Glenn Close, John Malkovich și Keanu Reeves. Filmul a obținut în 1989 premiile Oscar pentru scenografie, costume și scenariu adaptat și în 1990 premiul BAFTA pentru scenariu adaptat.

SURSA

Choderlos de Laclos, Legături primejdioase, vol. I, trad. A. Philippide și G. Sturdza, Editura pentru literatură (BPT), București, 1969, pp. XXI-XXVIII (Irina Mavrodin).

Privatizarea S.C. ”Aliment Conex” S.A. Constanța în 1995 („Telegraf” 1995)

<
Duminică, 09.04.1995, la Casa de Cultură din Constanța, s-a desfășurat Adunarea Generală Acționarilor de la SC „Aliment Conex” SA. Timp de peste cinci ore s-a dezbătut problema privatizării [unităților - nota M. T.] cu profil alimentar (foste „Alimentara”) care aparțin societății amintite. S-a adoptat metoda eliberării de acțiuni pe baza certificatelor de proprietate, echivalate la 875.000 lei, dar și a unei sume de 200.000 lei pe care fiecare salariat trebuie să o depună din propriul buzunar în conturile societății. Majoritatea salariaților și-au manifestat suspiciunea asupra încasării dividendelor.
Au participat managerul unității, precum și reprezentanți ai FPS și FPP, respectiv Adrian Nicolaescu, director la Prefectura Constanța, și I. Ivașcu , director Banca I. Țiriac.
>

SURSA
Nicolae DINU, ȘEDINȚA A.G.A. A S.C. ”ALIMENT CONEX” S.A. PENTRU PRIVATIZARE, „Telegraf”, Constanța, 10 aprilie 1995, p.?.

Istvan Deak, "Mein Kampf” se va publica în Germania pentru prima oară de la încheierea războiului

”Jurnalul Național”, București, 25 aprilie 2012

Mașini în Oborul Constanța în aprilie 1995 („Telegraf” 1995)

<
Deși vremea ploioasă ar fi fost un impediment, oferta automobilistică de ieri, 09.04.1995, în Oborul Constanța, a fost destul de bogată. Prețurile, în lei sau valută, erau pe potriva mașinilor expuse: Dacia 1410 L (0 km, 1995) 7,5 milioane lei; Dacia 1410 L break (0 km, 1995) 8,3 milioane lei; Fiat ”Tippo” (Diesel, 1989) 5.300 $; Alfa Romeo (1987) 8 milioane lei; Mazda (microbuz, 8 locuri, Diesel, 1986) 12 milioane lei; Renault 11 (1990) 3.400 $; Ford ”Tranzit” (microbuz, Diesel, 1992) 20.000 MD.
>

SURSA
Nicolae DINU, Ieri, în Oborul Constanța. OFERTA MAȘINILOR DE OCAZIE ERA DESTUL DE MODESTĂ, „Telegraf”, Constanța, 10 aprilie 1995, p. ?.

Situația punctelor de prim-ajutor pe litoral în 1994 („Telegraf” 1994)

<
După `89, mulți directori de societăți comerciale cu capital de stat au simțit nevoia de a gospodări bunurile cu care au fost ”înzestrați” de partid. Așa se fac că S.A. de pe litoral au vîndut sau închiriat punctele de prim ajutor medical unor agenți economici. Urmarea? Dispariția punctelor sanitare în marea lor majoritate. Astfel, din 12 cîte existau în Mamaia, au mai rămas (?), prost așezate și în imposibilitatea de a fi dotate cu aparate medicale pentru acordarea primului ajutor în caz de urgență. Același lucru se întîmplă și în celelalte stațiuni de pe litoral. Exemplificăm cu Jupiter, Venus, Eforie Nord, Costinești ș.a. Dl. dir, adj, al Direcției Sanitare Constanța a descris acest fenomen drept: „un dezinteres din partea societăților în cauză, pe care le interesează în primul rînd profitul, lăsînd astfel la o parte problemele de urgență. Spre exemplu, pentru a înțelege gravitatea faptului, acum două zile un înecat a decedat, alți fiind salvați în ultimul moment datorită deplasării de urgență a salvării la distanțe apreciabile”. Pentru a evita astfel de situații, gîndindu-se că se află în plin sezon estival, D. S. a cerut alte spații, dar se pare că nu există această posibilitate. Am cerut alte amănunte dlui Gheorghiu, dir. S.C. Mamaia. Domnia sa ne-a declarat că: „Deocamdată nu sînt bani pentru a face altele. Nu înțeleg însă de ce Direcția Sanitară își face probleme, deoarece pentru Mamaia există 6 puncte de prim ajutor, plus două policlinici care sînt suficiente”. Ce ne facem însă cu turiștii, care nu înțeleg de ce li se mai iau banii dacă nu li se asigură protecție medicală?
>

SURSA
Lăcrămioara Andrei, Din dorința de a face schimbări cu orice preț, SOCIETĂȚILE COMERCIALE CU CAPITAL DE STAT DE PE LITORAL AU VÎNDUT SAU ÎNCHRIAT PUNCTELE DE PRIM AJUTOR!, „Telegraf”, Constanța, ?07.1994, p.?:

Ucisă de CIA pentru că ştia prea multe despre asasinarea lui JFK

„LIBERTATEA”, 20 aprilie 2012

Daruri reciproce ale orașelor înfrățite Constanța și Yokohama în 1982 („Tomis” 1982)

<
La jumătatea lunii octombrie, Mutsuo Ariyama, președintele Comitetului japonez de prietenie Yokohama - Constanța, care a vizitat municipiul nostru în fruntea unei delegații a municipalității orașului a oferit locuitorilor Constanței o frumoasă statuie reprezentînd o lampă tradițională niponă, care a fost amplasată în parcul Tomis Nord.
La rîndul său, primăria municipiului Constanța a oferit locuitorilor Yokohamei, cu prilejul împlinirii a cinci ani de la semnarea actului de înfrățire dintre cele două orașe, macheta compoziției sculpturale „Gemenii”, realizată de plasticianul Traian Marinescu.
Pornind de la motivul brâncușian al Coloanei Infinitului pe care o „rupe” în două pe verticală în încercarea de a-i adăuga cea de a patra dimensiune, timpul, sugerînd împlinirea prin ascendență în infinitul timpului și al spațiului a „rîurilor” ce împodobesc iile românești, „Gemenii” prezintă totodată surprinzătoare analogii cu arta sculpturală niponă ale cărei simboluri, triunghiuri suprapuse, reprezintă stema orașului Yokohama și te duc cu gîndul la splendidul suiș către cer al muntelui Fuji suprapus pe imaginea-i oglindită în albastrul lacului Ashi.
>

SURSA
***, „Gemenii” - la Yokohama, „Tomis”, Constanța, ?.10.1982

Lansarea cărții „Cazul Nichita Dumitru” de D. Jela în 1996 („Tomis” 1996)

<
LIBRĂRIA „SOFIA” din Constanța a găzduit lansarea volumului „CAZUL NICHITA DUMITRU” al publicistei DOINA JELA, recent apărut la prestigioasa editură „HUMANITAS”. Noua apariție editorială a fost prezentată de dl. BANU RĂDULESCU, director al revistei „Memoria”, și de senatorul SABIN IVAN.
>

SURSA
Sorin Roșca, PERISCOP, „Tomis”, Constanța, ?.01(?).1996, p.?.

Biografia regelui Manuel I „Norocosul” al Portugaliei (1469-1521) (AXELROD & PHIlLLIPS 1995)

<
După dezvoltarea fără precedent a finanțelor Portugaliei prin exploatarea ținuturilor de peste mări, Manuel a sporit puterea coroanei și a contribuit la formarea unui imperiu colonial. I se spunea „Norocosul” printre altele și fiindcă era al nouălea copil al unui tată care nu urma la tron în linie directă - însă a devenit rege al Portugaliei. El s-a născut la 31 mai 1469, fiind nepotul regelui Afonso V. După moartea tatălui său, Afonso l-a luat sub tutela sa. Sora lui M. era căsătorită cu moștenitorul lui Afonso, Ioan II, care mai tîrziu îl va executa pe singurul frate supraviețuitor al lui M. sub învinuirea de conspirație. După moartea propriului fiu, Ioan, el l-a numit moștenitor pe M. Ca urmare a urcat pe tronul portughez în 1495, la moartea lui Ioan.
Ca rege, M. a autorizat expedițiile lui Vasco da Gama - inclusiv monumentalul voiaj în jurul Africii pentru a descoperi drumuri comerciale către est - și călătoriile lui Pedro Alvares Cabral în Brazilia și în jurul Capului Bunei Speranțe spre India. Cabral a pierdut jumătate din corăbiile sale în expediția indiană din 1500, totuși acestea s-a dovedit o întreprindere profitabilă. În ceea ce-l privește, Vasco da Gama a dus mult aur din Africa de Est în 1502. Bogăția rezultată din descoperiri i-a permis Portugaliei să emită pretenții asupra unui imperiu colonial întins, care a fost legitimat de către papalitate și de puterea expansionistă rivală - Spania.
Pentru a elimina concurența spaniolă în acțiunea lui colonială și a preveni amestecul Spaniei în politica portugheză, M. s-a căsătorit cu Isabella, fiica regelui Ferdinand și a reginei Isabella*. Căsătoria urma să aibă loc cu condiția ca M. să-i expulzeze pe toți evreii și maurii din Portugalia. În decembrie 1496, cu inima îndoită, el a poruncit ca toți evreii și musulmani să se convertească sau să părăsească țara sa în răstimp de 10 luni. Spre deosebire de Ferdinand și Isabella, M. era preocupat de consecințele economice ale pierderii evreilor pricepuți în afaceri. Ca urmare, el nu a pus  nici o clipă sub semnul întrebării validitatea convertirilor forțate făcute în răstimp de 20 ani.
În interiorul țării, M. i-a susținut și deopotrivă i-a asuprit pe nobili. Din dorința de a ridica prestigiul curții sale, el a făcut mii de nobili rentieri regali, creînd o aristocrație de palat. Totuși, a revizuit și legislația în vederea consolidării puterii regale și a contestat puterea legislativă a parlamentului. A limitat autoritatea locală, creînd o conducere supercentralizată, reglementată prin ministere.
În Orient, M. a încercat să monopolizeze piața de mirodenii prin intermediul posesiunilor sale coloniale, dar nu dispuneau de resurse militare pentru a întări în fapt monopolul. (...).
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 311-312 / Manuel I Norocosul (1469-1521)

NOTĂ M.T.
* Prin căsătoria regelui Ferdinand al Aragonului cu regina Isabella a Castiliei s-a format regatul Spaniei.

M. A. Asturias (Guatemala): „Domnul președinte” / 1946 (BOXALL 2006)

<
Domnul președinte
Miguel Angel Asturias

n. 1899 (Guatemala), m. 1974 (Spania)
Prima ediție 1946
Primul editor Editorial Costa-Amic (Mexico)
Titlul original El senor presidente

Această relatare despre perioada de dictatură din Guatemala, sub Estrada Cabrera (1898-1920), a inaugurat romanul dictatorului, gen ce va culmina Roa Bastos, Alejo (?) Carpentier și Garcia Marquez. Printre temele importante care apar aici se numără coruperea relațiilor umane în contact cu puterea absolută și capacitatea unui dictator de a schimba realitatea.
Uciderea întîmplătoare a unui ofițer de armată de către un cerșetor este pretextul declanșării persecuțiilor împotriva inamicilor politici - reprezentați de o altă figură oficială -, sarcină încredințată favoritului dictatorului, Miguel Cara de Angel. Urmează scene de tortură, răpiri, minciună și corupție. Curînd, toate personajele sunt implicate într-o intrigă a terorii și a trădării. Cara de Angel se îndrăgostește însă de Camila, fiica ofițerului ucis. Izbăvirea ce se întrezărește prin această iubire le este însă refuzată, dictatorul văzând în relația celor doi o amenințare și dovada unei trădări intolerabile. Într-un stil sibilinic el își distruge favoritul pentru a păstra status-quo-ul.
Importanța istorică a acestui  roman, scris în pragul marii renașteri a literaturii hispano- americane, rezidă în structură ce pornește de la acuratețea cronologică, ajungând la recluziune nesfârșită, în naratorul omniscient, ? în experimentarea diverselor moduri de exprimare și amestecul de impresionism avangardist (rezultatul unei îndelungatei gestații a textului) cu tradițiile populare și legendele autohtone. DMG
>




SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. 4??.

„Securitatea energetică în contextul securității moderne” (BĂRBUȚ 2012)

 Dan Marcel Bărbuț, Securitatea energetică în contextul securității moderne, Top Forum, București, 2012, 

CUPRINS

Cuvânt înainte....................................................................... p. 07

Rezumat ............................................................................... p. 11

Abstract ................................................................................ p. 13

Zusammenfassung ............................................................... p. 15

Краткое представление....................................................... p. 17

Introducere ........................................................................... p. 19

Capitolul 1.

Securitatea modernă în primele decenii ale secolului XXI.... p. 21

1. Actualitatea şi perspectiva conceptului de securitate .... p. 21

2. Securitatea modernă. Concept dinamic şi complex....... p. 39

3. Securitatea modernă a secolului XXI ............................ p. 46

Capitolul 2.

Energetica între geoeconomie, geopolitică şi securitate.. p. 61

1. Mediul energetic internaţional....................................... p. 61

2. Securitatea energetică în viziunea diferitelor şcoli de

gândire din teoria relaţiilor internaţionale ..................... p. 88

3. Autonomia energetică .................................................. p. 95

4. Măsuri pentru salvgardarea securităţii energetice......... p. 101

5. Balanţa energetică mondială ........................................ p. 103

Capitolul 3.

Strategii energetice ale dezvoltării durabile ...................... p. 111

1. Dezvoltare durabilă ...................................................... p. 111

2. Strategia energetică..................................................... p. 113

3. Strategia energetică a UE ............................................ p. 116

4. Strategia energetică a NATO ....................................... p. 122

5. Strategia energetică a Marilor Puteri

(Rusia, SUA, China).................................................... p. 125

6. Strategia energetică a Statelor Emergente

(Brazilia, India Turcia) ................................................. p. 134

7. Strategia energetică naţională...................................... p. 142

Concluzii şi propuneri ........................................................ p. 157

Încheiere.............................................................................. p. 167

Postfaţa ............................................................................... p. 173

Termeni specifici ................................................................ p. 177

Listă Anexe ......................................................................... p. 179

Anexe .................................................................................. p. 181

Bibliografie selectivă .......................................................... p. 209

CRITICUL I. B. LEFTER DESPRE VOLUMUL „CALEA DE ACCES” (1982) Al LUI L. RAICU

În lucrarea Reflecții asupra spiritului creator (1979),  criticul literar Lucian Raicu (Bernard Leibovici) (1934 Iași - 2006 Paris) se definea prin delimitare de eseistul obsedat de obiectivitate și echilibru care încerca „să-și realizeze pe deplin misteriosul scop, acțiunea de tenace autoanulare a identității” (p. 301). Pe de altă parte, I. B. L. observă că, dintr-o perspectivă afirmativă, critica lui L. R.  este „O continuă, perseverentă, patetică, tulburătoare căutare a identității”.
Calea de acces cuprinde cinci eseuri despre autori pe care L. R. îi mai comentase în activitatea sa literară: G. Bacovia, M. Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Thomas Mann (1875 Germania - 1955 Elveția: Iosif și frații săi) și Lev Tolstoi (Jurnalul).
Eseurile descriu nu numai portretul scriitorului analizat, ci și „aventura intelectuală pe care opera aceluia o declanșează”. Ele sînt generate de „ipoteze de lectură fertile, idei și intuiții remarcabile prin finețe”, I. B. L: subliniind că „Însăși ideea de ipoteză îi place lui Lucian Raicu”.
Discursul său critic înglobează diverse genuri literare: jurnal, memorialistică (propria sa călătorie anterioară în India în analiza lui T. M,), proză. Scrierea sa este caracterizată de „fragmentarismul desfășurat pe spații ample”, fragmentele fiind notații scurte de maximum o pagină.
În final, I. B. L. concluzionează asupra operei lui L. R., explicând astfel și titlul articolului : „Condiția criticii sale este asumarea patetică  operei literare, în al cărei chip se oglindesc, suprapuse, imaginea lumii și ființei. Aventura spiritului creator se consumă între ramele acestei oglinzi cu trei dimensiuni”.

SURSA
Ion Bogdan Lefter, Oglinda cu trei dimensiuni, „Tomis”, Constanța, ?.?.1982, p.?.

Biografia împăratului romano-german Ferdinand II Habsburg (1578-1637) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman (1), Ferdinand a susținut cu fanatism contrareforma catolică (2) și prin aceasta a provocat Războiul de 30 de Ani (3).
Născut la Graz, Austria, la 9 iulie 1578, fiul arhiducelui Carol (4), F. II a fost crescut și educat în timpul Reformei protestante (5) de preoți iezuiți (6), care l-au învățat să fie un conducător catolic zelos, ceea ce într-adevăr a fost. În 1596 a intrat în posesia teritoriilor moștenite și a început persecutarea nemiloasă a protestanților. În Styria (7), el i-a expulzat pe predicatorii și credincioșii protestanți, poruncind ca toți să fie convertiți la catolicicm sau exilați.
Dieta (8) boemiană l-a recunoscut ca rege al Boemiei (9) în 1617, iar un an mai tîrziu el a fost ales și rege al Ungariei. Deoarece stăpînirea a două regate i-ar fi îngăduit lui F. să scoată cu totul protestantismul în afara legii, Dieta din Boemia, în majoritate protestantă, l-a demis pe F. și l-a numit rege pe Frederic V, elector al Palatinatului (10). partizanii lui F. au provocat tulburări în așa-numita defenestrație* de la Praga din 23 mai 1618, în cursul căreia doi conducători protestanți au fost aruncați de la fereastra palatului de la 21 metri înălțime. Drept răspuns, rebelii protestanți s-au pregăti de război împotriva lui F. creînd condiții propice pentru izbucnirea Războiului de 30 de Ani.
După moartea a doi veri ai săi, F. a fost numit împărat al Sfîntului Imperiu Roman și a devenit principalul conducător al catolicismului. era ferm hotărît să-și folosească poziția pentru a nimici protestantismul din Europa.
Cu sprijinul a diferiți conducători de stat catolici, mai ales din Spania și Polonia, F. și-a asmuțit trupele împotriva protestanților conduși de Frederic V al Palatinatului în bătălia de la Muntele Alb, la 8 noiembrie 1620. Rebelii au fost înfrînți, iar Boemia a capitulat. F. a catolicizat forțat poporul, confiscînd toate pămînturile protestanților și lipsind Dieta de orice putere. Supușilor li s-a cerut să aleagă între convertire și exil sau execuție.

* Aruncare pe fereastră (mai ales ca act de răzbunare în Boemia la sfîrșitul Evului Mediu). (lb. engl.)

(...)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 165-166. / Ferdinand al II lea (1578-1637).

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3) (1618-1648)
(4)
(5)
(6)
(7) Provincie austriacă.
(8) Parlament medieval.
(9) Cehia.
(10) Stat medival din vestul Germaniei.

Biografia lui Timur Lenk, emirul Samarkandului (1336-1405) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) făcut incursiuni în această zonă din 1364 pînă în 1370. În 1369, Timur Lenk i-a succedat fratelui său în postul de emir al Samarkandului (1). În următorii zece ani a lupta împotriva hanilor din Kwarizm (2) și Jatab (3). În 1381 a invadat Persia (4) și a cucerit Herat (5), apoi, între anii 1382 și 1385 a pătruns în Khorassan (6) și Persia de est. Din 1386 pînă în 1387 Fars (8), Armenia, Azerbaidajn și Irak au căzut pe rînd în mîinile lui. Fostul său aliat Toktamysh a atacat Samarkandul în 1385-1386 și din nou în 1388 și 1389. De fiecare dată, T. L. l-a învins, iar în 1390-1391 l-a împins înapoi în Rusia. El nu a putut profita de acestă înaintare deoarece a fost rechemat în Persia ca să înăbușe o răscoală pusă la cale de șeicul Mansur la Șiraz (9) în 1392. Timur Lenk l-a învins pe șah și a plecat să recucerească Armenia, Azerbaidjan și Fars (1392-1394). În 1393 a cucerit Bagdadul, iar în următorii doi ani a luat Mesopotomia (10) și Georgia.
În 1395 Toktamysh a invadat din nou Samarkandul, dezlănțuind mînia lui T. L. care l-a învins pe Terek (11), la sfîrșitul anului, după care a pornit să distrugă Rusia de sud și Ucraina, producînd mari distrugeri într-o neobosită expediție de pedepsire. Hotărît să nu ia prizonieri, el îi măcelări pe toți mongolii ce-i ieșeau în cale.
T. L. s-a oprit numai cînd a fost nevoit să se întoarcă în Persia ca să potolească rebeliunea de aici (1396-1397). Apoi, în 1398, a lansat un atac masiv, invadînd India. La fel ca în Rusia, el a distrus totul în drum spre Delhi, unde s-a confruntat cu armata sultanului Mahmud Tughluq. A intra în Delhi la 18 decembrie 1398. Soldații lui au avut permisiunea timp de mai bine de două săptămîni să jefuiască și să omoare locuitorii orașului. Apoi s-a întors la Samarkand. El nu a urmărit să ocupe India și nici să o atașeze imperiului său. Prădînd-o fără milă, a subminat sultanatul de la Delhi, care a decăzut curînd și s-a prăbușit.
După expediția în India, T. L. a invadat Siria, învingînd armata de mameluci () în bătălia de la Aleppo, la 30 octombrie 1400. După ce a prădat orașele Allepo și Damasc, s-a întors spre revoltatul Bagdad, pe care, în 1401, l-a distrus în întregime, pedepsindu-l pentru revoltă. Setos de sînge, T. L. a pornit în 1402 să invadeze Anatolia (). El a zdrobit armata sultanului Baiazid I la Ankara, la 20 iulie 1402. Apoi, a capturat Smirna () de la Cavalerii din Rhodos () și a cerut tribut de la sultanul Egiptului, precum și de la împăratul Bizanțului Ioan I ().
Neînvins, T. L. s-a întors la Samarkand în 1404 și s-a pregătit pentru o invazie a Chinei la scară mare. S-a îmbolnăvit și a murit la 19 ianuarie 1405, înainte de a-și pune planurile în aplicare.

Referințe bibliografice complementare: Harold Lamb, Tamerlane: The Earth Shaker (Garden City, N. Y.: Garden City Publishing, 1932); Edward D. Sokol, Tamerlane (Lawrence, Kansas: Coronado Press, 1977)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 479-480.

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4) Persia și-a schimbat numele în Iran în 1935.

Biografia califului Abd al-Mu`min Almohad (1094-1163) din Africa de Nord (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...)
Cea dintîi misiune al lui Abd al-Mu`min a reprezentat-o continuarea luptei contra Almoravizilor (1). Ca atîția strategi de gherilă victorioși din istorie, A. M. era răbdător, zelos și necruțător. El a purtat război de gherilă cu Almoravizii timp de 15 ani, obținînd controlul regiunilor Atlasul de Sus, Atlasul de Mijloc (2) și Rif (3). Prin 1145 îi hărțuise destul pe Almoravizi și își consolidase suficient forțele suficient pentru a-i provoca la luptă deschisă și a-i înfrînge decisiv în cursul aceluiași an.
Apoi Almohazii au început să se deplaseze spre vest prin cîmpia de coastă a Marocului, făcînd noi cuceriri pe măsură ce înaintau. După ce au asediat Marrakeshul (4), l-au luat cu asalt în 1147 și i-au măcelărit pe Almoravizii din interior. A. M. și-a stabilit capitala la Marrakesh și a continuat să o consolideze, epurîndu-i brutal pe cei de a căror loialitate sau ardoare religioasă se îndoia. În următorii 12 ani a străbătut de la un capăt la altul cîmpia Africii de Nord, cucerind totul în calea sa: Constantine (5) în 1151, Tunisia în 1158 și Tripoli (6) în 1159. Pe la 1160 regimul Almohad stăpînea tot nordul Africii la vest de Egipt și Spania musulmană (7).
Dinastia fondată de A. M. a durat încă multă vreme după moartea sa, în 1163. Cei doi succesori imediați a săi erau extrem de capabili și i-au continuat cu credință politica. Regimul Almohad a păstrat controlul asupra Africii de Nord timp de 500 de ani.
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 11-12.

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)

Biografia seniorului Florenței Lorenzo de Medici „Magnificul” (1449-1492) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) puterea asupra Florenței prin mijloace cvasiconstituționale, inclusiv prin dizolvarea vechiului Cento - un fel de Senat format din reprezentanți pro-Medici - și înlocuirea lui cu Consiliul celor Șaptezeci, un grup mai flexibil de partizani ai familiei Medici*.
După evenimentele din 1478, Lorenzo a adoptat un stil de viață regal, intrînd prin căsătorie în nobila familie Orsini și construind un adevărat palat la Poggio a Caiano. Asemenea altor Medici, Lorenzo s-a înconjurat de mari poeți și pictori - chiar dacă salonul său îl întrecea ca strălucire pe cel al bunicului său. Pico della Mirandola, Botticelli, Verrochio, Leonardo da Vinci și Michelangelo, toți s-au bucurat de protecția lui. De asemenea, Lorenzo a sprijinit o altă persoană luminată, pe călugărul dominican Girolamo Savonarola, care a urcat în amvonul bisericii San Marco la 1 august 1490 și a expus o doctrină a reformei ascetice, condamnând papalitatea, creștinismul modern și, cel mai vehement, pe Medici. Savonarola a prezis moartea lui Lorenzo (care, în tot cazul, era bolnav la vremea aceea), predicile sale fiind audiate cu interes plin de simpatie la florentini, care între timp se săturaseră de neîncetatele aniversări, serbări și extravaganța generală. Totuși, cînd Lorenzo a murit, la 9 aprilie 1492, la vîrsta de 43 de ani, toată populația din Florența l-a condus pe ultimul drum.
Referințe bibliografice complementare: Cecilia Mary, Lorenzo de Medici and Renaissance Italy (New York: Macmillan, 1952).
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 327-328.

NOTĂ M. T.
* Familia Medici din Florența (sec. XIV-XVIII) - http://www.themedicifamily.com/Lorenzo-de-Medici.html

Biografia dictatorului sovietic Iosif Stalin (1879-1953) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) El atacat apoi aripa dreaptă a partidului, condusă de Nikolai Buharin. În decurs de un an, opoziția de stînga și de dreapta au fost nimicite, iar Stalin a devenit dictatorul absolut al Uniunii Sovietice.
S. își propunea să transforme Uniunea Sovietică dintr-o țară eminamente agrară într-o putere industrială modernă. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus să sacrifice vieți omenești la o scară fără precedent. La sfîrșitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc („kulaci”), „deportîndu-i” sau omorîndu-i pe cei care opuneau rezistență. Regimul lui S. a pus în aplicare o serie de „planuri cincinale” prin care urmau să fie realizate colectivizarea și industrializarea. Administrația lui a finanțat industria exportînd cereale și alte produse, în ciuda foametei devastatorare care a bîntuit Uniunea Sovietică în 1932. Milioane de oameni care au opus rezistență au fost executați și mai multe milioane au murit de inaniție. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forțate din 1928-1933, aceasta s-a ridicat la 25 milioane.
Pe parcursul primului plan cincinal, opoziția împotriva lui S. s-a materializat printr-o răscoală țărănească pe care dictatorul a înăbușit-o fără probleme. În momentul în care Congresul al XVII lea al partidului și-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kirov, un moderat și un potențial rival, S. a pus la cale asasinarea lui în decembrie 1934. Ulterior, S. a folosit moartea lui Kirov ca pretext pentru a-i aresta pe cei mai mulți dintre oficiali de rang înalt ai partidului sub acuzația de a fi participat la un complot contrarevoluționar. Din 1936 pînă în 1938, el a inițiat o serie de procese publice în care oficiali de partid și mulți oameni din corpul de ofițeri ai Armatei Roșii au fost învinuiți de crime scandaloase sau acte de trădare. Rezultatul epurărilor a fost devastator. În 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales în 1934 fuseseră executați, iar 1108 din cei 1964 de delegați la Congresul al XVII lea arestați. Sub conducerea șefului KGB Lavrenti Beria, poliția secretă a arestat, executat, exilat sau întemnițat milioane de indivizi dintre cetățenii de rînd. În ajunul celui de-al doilea război mondial, S. distrusese orice opoziție serioasă și își teroriza țara, chiar dacă el o transformase într-un gigant industrial și crea în legătură cu el însuși un deșănțat cult al personalității.
În momentul în care Adolf Hitler și-a extins dominația în Europa la sfîrșitul anilor 1930, S. nu avea nici cea mai mică dorință de a se opune acestei antiteze ideologice la comunism. El a încercat să ajungă la o înțelegere cu puterile democratice occidentale, dar a fost respins. În acest condiții s-a orientat chiar spre Hitler, încheind un pact de neagresiune nazist-sovietic la 23 august 1939. După invadarea Poloniei de către Germania, S. a început să propage influența sovietică în vest, atacînd Finlanda la 30 noiembrie. Un război scurt, dar costisitor a dus la capitularea Finlandei la 12 martie 1940. Apoi, la 22 iunie 1941, Hitler a încălcat pactul de neagresiune invadînd Uniunea Sovietică.
La început, rezistența sovietică a fost necoordonată, deoarece în urma epurărilor lui S. Armata Roșie pierduse mii de ofițeri superiori. După o scurtă perioadă de panică și dezorganizare, S. a preluat personal comanda Armatei Roșii și a organizat o contraofensivă de o eficiență crescîndă. În condițiile amenințării reprezentate de înaintarea germană el acționat rapid pentru transferarea industriilor vitale spre est, în Siberia și în Asia Centrală. Pe de altă parte, a reunit poporul sovietic apelînd la patriotism și chiar a dizolvat Internaționala Comunistă și a reabilitat oficial Biserica Ortodoxă. În pofida epurărilor efectuate de el însuși în rîndurile corpului de ofițer, S. a identificat comandanți de nădejde - chiar străluciți - în mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, sprijinindu-i în campaniile extrem de costisitoare, dar în cele din urmă victorioase împotriva invadatorilor.
La mijlocul războiului, S. cîștigase un mare prestigiu ca lider militar, ceea ce i-a conferit o poziție solidă la negocierile purtate cu Aliații la conferințele de al Teheran, Ialta și Postdam. La sfîrșitul războiului, mulți ruși - și nu numai ei - erau dispuși să treacă cu vederea grozăviile regimului lui S., în care ajunseseră să vadă un salvator al patriei sale.
Dar după ce a triumfat asupra lui Hitler, S. a instituit rapid un nou sistem de teroare și represiune, impunîndu-le țăranilor taxe uriașe și intentînd noi procese sub acuzația de sabotaj și conspirații. Imediat după victoria repurtată în cel de a-l doilea război mondial, el a extins sfera de influență sovetică în regiunile învecinate, instaurînd regimuri marionetă în statele din Balcani și Europa de Est. În felul acesta, el a creat ceea ce Winston Churchill a numit Cortina de Fier ce despărțea imperiul comunist de restul lumii și a declanșat „războiul rece” între țările aliate cu sovietele și Occident, „război” ce avea să dureze aproape patru decenii.
În 1953, S. a pretins că a descoperit un complot la nivelul corpului de medici al Kremlinului, iar poporul sovietic s-a cutremurat în pragul a ceea ce părea o iminentă desfășurare de epurări sîngeroase. Dar bătrînul dictator era bolnav în acel moment și la 5 martie a murit în urma unui accident vascular.
Referințe bibliografice complementare:  Alan Bullock, Hitler and Stalin: Parallel Lives (New York: Knopf, 1992); Isaac Deutcsher, Stalin: A Political Biography, 2d ed. (New York: Oxford University Press, 1967); Robert H. McNeal, Stalin: Man and Ruler (New York: New York University Press, 1988)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 457-459.

Biografia lui P. Stuyvesant (1592-1672) guvernator al Noii Olande (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Stuyvesant a fost ultimul și cel mai important guvernator al Noii Olande (1) înainte de a fi cucerită de englezi.
Fiu al unui pastor calvin (2), P. S. s-a născut în Olanda, unde și-a făcut studiile premergătoare admiterii în învățământul superior. S-a înscris apoi la Universitatea din Franeker în 1629, dar, din motive necunoscute, a fost exmatriculat după un an. Fire de aventurier, el s-a angajat în Compania Olandeză a Indiilor de Vest (3) în 1635 și a plecat spre Lumea Nouă. În 1638 a ocupat postul de reprezentant comercial șef pentru Curacao (4) și a devenit guvernator în 1643. Chiar în acest moment și-a pierdut piciorul într-o luptă nefastă împotriva portughezilor din St. Martin (5). Poveștile populare îl zugrăvesc adesea pe S. pășind greoi cu piciorul lui de lemn, ceea ce a contribuit la conturarea imaginii sale, probabil corectă, de autocrat nestăpînit și irascibil.
În 1645, S. s-a oferit să preia funcția de guvernator al Noii Olande, ajungînd în New York-ul de mai tîrziu în ziua de Crăciun. Ca devotat calvinist, el a impus imediat restricții în privința comercializării alcoolului și a poruncit respectarea strictă a sabatului*. El i-a persecutat pe non-calvinisti, mai ales pe quaqeri (6) și luterani (7), pe care îi suspecta de instigare la răscoală.
S. a încercat să pună bazele unei administrații cinstite și eficiente, inițiind o campanie limitată de lucrări publice care viza îmbunătățirea drumurilor, repararea fortificațiilor, construirea unui debarcader pe East River (8) și ridicare unui zid de apărare la capătul de nord al Noului Amsterdam, de-a lungul a ceea ce avea să fie mai tîrziu cunoscut ca Wall Street. Însă loialitatea lui față de Compania Olandeză a Indiilor de Vest, la care se adăuga despotismul lui nemăsurat, a provocat un protest general. Coloniștii, mai ales orășenii din Noul Amsterdam (ulterior New York) pretindeau mai multă libertate de autoguvernare. Pentru a aplana situația, S. a instituit Comitelul celor nouă oameni în septembrie 1647, precum și un consiliu consultativ, dar și-a rezervat dreptul de a-i numi pe membri. Deoarece Comitetul nu era în măsură să-i tempereze atitudinea, cetățenii din Noul Amsterdam au apelat direct la Compania Olandeză a Indiilor de Vest. În februarie 1953, compania i-a ordonat lui S. să instituie controlul municipal independent în Noul Amsterdam.
Dincolo de granițele Noii Olande, S. a repurtat succese în tratativele cu coloniștii altor puteri europene. În 1655 el a invadat Valea Delaware și a forțat capitularea Noii Suedii. Dar sorții nu i-au fost la fel de favorabili în cazul Noii Anglii. În 1650 a fost obligat, în baza Tratatului din  Hartford, să cedeze englezilor toată Valea Connecticut.
Deși, dintre toate puterile coloniale, Olanda a stabilit cele mai pașnice și mai profitabile cu indienii, S. s-a dovedit neîndurător față de ei. În 1655 s-a declanșat așa numitul Război al piersicilor provocat de un fermier olandez care a omorît o indiancă Delaware pentru că furase piersici din livada lui. Faptul a stîrnit răzbunarea indienilor, astfel că S. a apelat la ajutorul milițiilor pentru a lansa o campanie de represalii. Trei ani mai tîrziu, S. a încercat să pună capăt violenței ca marca relațiile dintre indienii Esopus și coloniștii (...).

* Duminica la protestanți.
(...)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 461-462/STUYVESANT, PETER (cca 1592-1672)

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)

Park Kyong-ni / Coreea: „Pământ” / 1969 (BOXALL 2006)

<
Pământ
Park Kyong-ni

n. 1926 (Coreea de Sud)
Prima ediție 1969-1994
Prima ediție din Anglia 2002, de Kegan Paul (Londra)
Titlul original Toji

Această saga în cinci părți relatează istoria tragică a patru generații de bogați deținători de pământ din familia Choi - din 1897 - până la eliberarea Coreeii de sub japonezi, în 1945 - dezvăluind în acest proces multe din puțin cunoscutele aspecte al vieții și istoriei coreene.
În partea întâi (1897-1908), Park descrie prăbușirea familiei Choi și acapararea proprietății sale de către Cho Joon-ku, o rudă îndepărtată. Este, de asemenea, descrisă copilăria lui Seo-hee, una din fiice care, ulterior, pleacă la Jendao, în provincia Jilin din China, împreună cu cîțiva țărani care îl urăsc pe Cho Joon-ku. Partea a II a (1911-1917) descrie viața și succesele lui Seo-hee la Jendao. Seo-hee se căsătorește cu Jilsang, un fost servitor al familiei Choi, înaintea de întoarcerea acasă. Cititorului i se prezintă mișcarea de independență coreeană, precum și conflictele din comunitatea coreeană de expatriați. În partea a III a (1919-1929), Seo-hee reușește să-l alunge pe Cho Joon-ku. Între timp, narațiunea descrie problemele predominante și dificultățile intelectualilor coreeni, aflați sub dominația colonială japoneză.
În partea a IV a (1930-1939), pe când fiii lui Seo-hee, Hwan-kuk și Yoon-kuk, cresc, Park abordează mai profund istoria, cultura și arta coreeană. Ea explorează cum a evoluat Coreea spre o mai bună cunoaștere de sine, în timp ce ocupația japoneză a dus la creșterea dezordinii din societatea coreeană. Partea a V a (1940-1945) este concentrată pe lupta coreenilor pentru libertate. Ea atinge punctul culminat cu știrile despre capitularea Japoniei, când Seo-hee se simte ca și cum a fost descătușată de un lanț greu de oțel. Hoy
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. 856.

George Albulescu, Care sunt originile pagane ale Sarbatorii Pastelui?

”Ziare.com”, 9 aprilie 2012

Bret Easton Ellis / SUA - „American Psycho” / 1991 (BOXALL 2006)

<
American Psycho
Bret Easton Elis

n. 1964 (SUA)
Prima ediție 1991
Primul editor Vintage (New York)
Titlul original American Psycho

American Psycho este, mai ales, o carte urâtă. Se instituie într-o extraordinar de expresivă descriere a violenței obscene, presărată cu recenzii obscene despre muzica lui Phill Collins și Whitney Houston, și cu nesfârșite și repetate descrieri ale modei anilor 1980. Protagonistul romanului, Patrick Bateman, este un psihopat care lucrează pe Wall Street. El prezidează întîlniri de afaceri, merge la restaurante de lux și comite violuri și crime. Romanul nu face diferență între aceste acțiuni. Depravarea, ni se sugerează, este atît de bine inculcată în tapiseria vieții contemporane, încît nu mai este posibil să o depistezi, să distingi unde se oprește capitalismul și  unde începe brutalitatea.
Nu se face nici o încercare de adopta o poziție morală față de Bateman sau față de cultura căreia îi aparține. Dar violența extremă, cuplată cu maniera inflexibilă în care este descrisă, imprimă scrisului o dimensiune eterală, ieșită din comun, prin care romanul se apropie cât de cât de o atitudine etică sau estetică. În timp ce Bateman se străduiește să înțeleagă de ce a fost condamnat la această osândă deosebită, ele este incapabil să-și exprime propria mizerie sau propria stare de confuzie. Drept rezultat, romanul inspiră o dorință de certitudine pe plan etic, de a avea o perspectivă clară asupra unei culturi care a devenit ceva de necitit sau de neconceput. Aceasta este o dorință care relevă un fel de inocență, chiar în mijlocul depravării, și chiar numai și pentru acest motiv American Psycho trebuie să fie citit în continuare. PB
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007,
p. 811.

Isaac Bshevis Singer - „Conacul” / 1967 (BOXALL 2006)

<
Coancul
Isaac Bashevis Singer

n. 1904 (Polonia), m. 1991 (SUA)
Prima ediție 1967
Premiul Nobel pentru Literatură 1978
Titlul original The Manor

O saga istorică (completată cu o continuare, Moșia) Conacul descrie evenimentele prin care trec un negustor polonez și familia sa, în „ascensiunea” lor pe scara socială, la sfârșitul secolului al XIX lea. Singer îl prezintă pe istețul său erou evreu, Calman Jakoby, negustor de grâne, căruia i s-a lăsat în administrare „conacul” din titlu - proprietatea unui fost conte polonez confiscată de țar, după rebeliunea poloneză eșuată, din 1863. Jakoby prosperă într-o vreme când evreii începeau să joace un rol activ în industria, comerțul, artele și societatea poloneză. Dilema lui Jakoby, însă, este cum să împace profitul de pe urma oportunității create de revoluția industrială, urbanizare și înflorirea afacerilor, cu necesitatea de a rămâne credincios adânc înrădăcinatelor tradiții și ritualuri religioase evreiești.
Spiritualul și socialul nu se împacă bine împreună pentru Calman, în acest mediu în plină modernizare, mai ales când este vorba și de statutul social la care aspiră Zelda, soția sa, precum și necesitatea de a-ți vedea măritate cele patru fiice. Măritișul și zestrea sînt totul - „Proprii copii s-au născut cu durere, dar nepoții sunt profit curat” -, iar măritișul fetelor nu este un lucru simplu și Calman este prins în multe situații care îl plasează între strictețea iudaismului și atracția diavolească a zeului ban, Mamon.
Scris între anii 1953-1955, în idiș, la fel ca majoritatae romanelor sale, a fost mai întâi publicat în serial în ziarul evreiesc Daily Forward, unde Singer lucra ca ziarist (împreună cu fratele său, romancierul Israel) după ce a emigrat din Polonia în Statele Unite, în anul 1935. JHa.
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. .

Vintilă Horia - scriitor al exilului românesc („Tomis” 1991)

<
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil  însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din  nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru  mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>

SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.

NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)