Americanul Joseph Louis Barrow s-a născut la 13 mai 1914, într-o familie săracă din Detroit, ca fiu al unui amerindian cherokee și al unei femei de culoare.
Ca boxer amator a obținut numeroase victorii, învingând în celebra competiție „Mănușa de aur”, dar a suferit și înfrângeri.
În 1934 trece la profesionism, debutând la 4 iulie cu un K.O.în prima repriză împotriva lui J. Kraken. Urmează alte victorii rapide, iar succesele de prestigiu împotriva lui Max Baer și italianului Primo Carnera îl aduc în postura de pretendent la titlul mondial deținut de James Braddock. Meciul are loc la 22 iunie 1936 la Chicago, în fața a 45 000 de spectatori. În vârstă de 32 de ani și fără meciuri în ultimii doi ani, Braddock rezistă doar până în repriza a 8 a, când un croșeu de dreapta al „Bombardierului negru” îl face K.O.
Își apără titlul timp de 12 ani în 25 de meciuri. Învinge succesiv prin K.O. pe N. Mann, H. Thomas, T. Farr (puncte), M. Schmeling, J. H. Lewis, J. Roper, T. Galento, B. Pastor, A. Godoy, B. Baer (descalificare), B. Conn, L. Nova și alții. La 25 iunie 1948, la New York, îl învinge tot prin K.O. pe Joe Walcott, după care predă centura cu diamante fără luptă, la doar 34 de ani.
După doi ani, înglodat în datorii, încearcă să recucerească titlul, dar este învins la puncte de Ezzard Charles la 27 septembrie 1950.
Din cele 71 de meciuri disputate, a câștigat 68, din care 54 prin K.O., fiind învins doar de germanul Max Schmeling, Rocky Marciano și Ezzard Charles.
În ultimii ani de viață lucra din greu la hotelul „Caesar''s Palace'' din stațíunea Las Vegas. Atunci a suferit două operații de inimă, spitalizările fiind plătite de amici, printre care se număra și actorul și cântărețul Frank Sinatra. La 22 februarie 1980, când a primit trofeul „Cel mai bun boxer al secolului” de la organizația mondială a boxului profesionist W.B.C., era deja paralizat și circula cu un cărucior cu rotile.
După ce a fost prezent la meciul pentru titlul mondial dintre greii Larry Holmes (SUA) și Berbick (Canada), s-a dus acasă unde i s-a făcut rău. A fost internat la spitalul Desert Springs din Las Vegas, dar la ora 4 dimineața a zilei de 19 aprilie 1981 inima „Bombardierului din Detroit” a încetat să mai bată. Ca urmare a deciziei președintelui Ronald Reagan, Joe Louis a fost înmormântat la cimitirul Airlington din Washington, loc rezervat personalităților americane. Pe carul mortuar a fost depus cel mai de preț și unicul trofeu din lume al unui campion mondial de box. Organizațiile sportive din Detroit au acordat numele său celei mai mari arene din oraș, unde a fost organizat apoi meciul pentru titlul mondial dintre L. Holmes și Leon Spinks.
SURSA
Paul Ochialbi, 8,9,10...Out!, Sport-Turism, București, 1982, 135-138.
miercuri, 30 octombrie 2013
CITATE - femeii & bărbați / Languirand
Bărbaţii care nu le înţeleg pe femei sunt de două tipuri: căsătoriţi şi necăsătoriţi.
Jacques Languirand (1931 - ), scriitor, realizator radio și actor de comedie canadian
Jacques Languirand (1931 - ), scriitor, realizator radio și actor de comedie canadian
CUGETARE - femeie / C. Nell (1926-)
Ochiul nevestei vede un fir de păr de altă culoare pe umărul soţului, dar nu vede bine uşa de la garaj.
CARLO NELL (1926 - ) - umorist elvețian
SURSA
***, Cugetări despre femei, CUGET LIBER, Constanța, 30 octombrie 2013.
CARLO NELL (1926 - ) - umorist elvețian
SURSA
***, Cugetări despre femei, CUGET LIBER, Constanța, 30 octombrie 2013.
CUGETARE - femeie / A. Rivarol (1753-1801)
Prietenia între două femei e doar un armistiţiu.
ANTOINE de RIVAROL (1753 - 1801) - scriitor regalist francez
SURSA
***, Cugetări despre femei, CUGET LIBER, Constanța, 30 octombrie 2013.
ANTOINE de RIVAROL (1753 - 1801) - scriitor regalist francez
SURSA
***, Cugetări despre femei, CUGET LIBER, Constanța, 30 octombrie 2013.
CUGETARE - femeie / S. Guitry (1885-1957)
Dacă vrei ca soţia să te asculte când vorbeşti, vorbeşte cu altă femeie. O să fie numai ochi şi urechi.
Sacha Guitry (1885 - 1957) - actor și regizor francez
SURSA
***, Cugetări despre femei, CUGET LIBER, Constanța, 30 octombrie 2013.
Sacha Guitry (1885 - 1957) - actor și regizor francez
SURSA
***, Cugetări despre femei, CUGET LIBER, Constanța, 30 octombrie 2013.
marți, 29 octombrie 2013
luni, 28 octombrie 2013
miercuri, 23 octombrie 2013
Gigantul boxer român Gogea Mitu (1912-1935) (OCHIALBI 1982)
Conform Almananhului boxului din 1947, Gogea Mitu, pe numele adevărat Gogu Ștefănescu, s-a născut la 14 iulie 1912 în satul Mîrșani din județul Dolj.
În 1935 măsura 2,25 m și cântărea 130 kg, fiind denumit de presă „noua cometă a boxului românesc”.
Din cauza sărăciei plecase de foarte tânăr la București, unde prin statura sa devenise un număr de atracție la bâlciul din Târgul Moșilor. Stătea într-un cort 10-12 ore pentru a fi văzut de șirul nesfârșit de spectatori, care plăteau 5 lei pentru biletul de intrare.
Antrenorul de box Mihai Fulea (1910-1982), care l-a cunoscut pe Gogea Mitu, i-a povestit ziaristului sportiv Paul Ochialbi că la 21 de ani viitorul boxer s-a angajat hamal în gară.
Și Ochialbi, în copilăria sa, a avut ocazia să-l vadă în 1935 pe Mitu. Acesta venise să-și facă un costum la croitorul Georgescu, care avea atelierul lângă hotelul Select de pe strada Sfinților. Întâmplător sau nu, momentul a fost imortalizat de un fotograf, a cărui realizare profesională a fost plasată în vitrina atelierului, unde fusese scris textul: „Aici își face haine uriașul boxer Gogea Mitu”.
Cel care l-a inițiat pe gigant în tainele pugilatului a fost italianul Umberto Lancia (1904-?), care a boxat în România în 1926-1932 și care l-a încurajat că-l poate învinge pe celebrul său compatriot Primo Carnera.
Cu ocazia unui antrenament în sala CFR a căpătat și porecla de Gogea Mitu. Un boxer de categorie inferioară, văzându-l la lucru, ar fi zis: „Ce gogea-mi-te pugilist?”.
Secundul lui Lancia, Dinu Dobre de la CFR, l-a salvat de la înec pe Mitu, care, după un antrenament prin parcul Herăstrău, a încercat să se bălăcească în lac, fără să știe să înoate. Au plecat apoi pe Calea Victoriei, dar mulțimea care l-a recunoscut a blocat circulația. Au încercat să ia un taxi, dar s-a dovedit neîncăpător pentru uriaș. Apoi au mers la fostele Galerii ale Blanduziei, la magazinul de articole sportive al lui Vișineanu, pentru a-i comanda o pereche de ghete de box mărimea 56, unde iarăși lumea s-a adunat pentru a obține un autograf.
Primul meci l-a disputat în 1935, pe arena Venus din București, unde l-a pus la pământ pe italianul Grizzo. Apoi, la ringul GIB, l-a făcut K.O. pe un alt uriaș, pe greul român Dumitru Pavelescu, în urma unei dispute dramatice.
Imediat, Lancia a început să primească oferte pentru meciuri în străinătate. La Paris Mitu a încheiat la egalitate întâlnirea în 6 reprize cu colosul Bergman de 2,05 m. Ca urmare a devenit o celebritate prin resaturantele capitalei franceze, unde era plimbat cu mașini descoperite.
Dar în timp ce se pregătea pentru un turneu în Italia și SUA, a contractat o pneumonie după un antrenament, care a evoluat în tuberculoză. A revenit în România, dar în pofida îngrijirilor medicului federației de box, Puiu Stroescu, Gogea Mitu a decedat la 22 iunie 1936, deoarece nu avea plămânii dezvoltați pentru fizicul său.
SURSA
Paul Ochialbi, 8,9,10...out!, Sport-Turism, București, 1982, 15-18.
În 1935 măsura 2,25 m și cântărea 130 kg, fiind denumit de presă „noua cometă a boxului românesc”.
Din cauza sărăciei plecase de foarte tânăr la București, unde prin statura sa devenise un număr de atracție la bâlciul din Târgul Moșilor. Stătea într-un cort 10-12 ore pentru a fi văzut de șirul nesfârșit de spectatori, care plăteau 5 lei pentru biletul de intrare.
Antrenorul de box Mihai Fulea (1910-1982), care l-a cunoscut pe Gogea Mitu, i-a povestit ziaristului sportiv Paul Ochialbi că la 21 de ani viitorul boxer s-a angajat hamal în gară.
Și Ochialbi, în copilăria sa, a avut ocazia să-l vadă în 1935 pe Mitu. Acesta venise să-și facă un costum la croitorul Georgescu, care avea atelierul lângă hotelul Select de pe strada Sfinților. Întâmplător sau nu, momentul a fost imortalizat de un fotograf, a cărui realizare profesională a fost plasată în vitrina atelierului, unde fusese scris textul: „Aici își face haine uriașul boxer Gogea Mitu”.
Cel care l-a inițiat pe gigant în tainele pugilatului a fost italianul Umberto Lancia (1904-?), care a boxat în România în 1926-1932 și care l-a încurajat că-l poate învinge pe celebrul său compatriot Primo Carnera.
Cu ocazia unui antrenament în sala CFR a căpătat și porecla de Gogea Mitu. Un boxer de categorie inferioară, văzându-l la lucru, ar fi zis: „Ce gogea-mi-te pugilist?”.
Secundul lui Lancia, Dinu Dobre de la CFR, l-a salvat de la înec pe Mitu, care, după un antrenament prin parcul Herăstrău, a încercat să se bălăcească în lac, fără să știe să înoate. Au plecat apoi pe Calea Victoriei, dar mulțimea care l-a recunoscut a blocat circulația. Au încercat să ia un taxi, dar s-a dovedit neîncăpător pentru uriaș. Apoi au mers la fostele Galerii ale Blanduziei, la magazinul de articole sportive al lui Vișineanu, pentru a-i comanda o pereche de ghete de box mărimea 56, unde iarăși lumea s-a adunat pentru a obține un autograf.
Primul meci l-a disputat în 1935, pe arena Venus din București, unde l-a pus la pământ pe italianul Grizzo. Apoi, la ringul GIB, l-a făcut K.O. pe un alt uriaș, pe greul român Dumitru Pavelescu, în urma unei dispute dramatice.
Imediat, Lancia a început să primească oferte pentru meciuri în străinătate. La Paris Mitu a încheiat la egalitate întâlnirea în 6 reprize cu colosul Bergman de 2,05 m. Ca urmare a devenit o celebritate prin resaturantele capitalei franceze, unde era plimbat cu mașini descoperite.
Dar în timp ce se pregătea pentru un turneu în Italia și SUA, a contractat o pneumonie după un antrenament, care a evoluat în tuberculoză. A revenit în România, dar în pofida îngrijirilor medicului federației de box, Puiu Stroescu, Gogea Mitu a decedat la 22 iunie 1936, deoarece nu avea plămânii dezvoltați pentru fizicul său.
SURSA
Paul Ochialbi, 8,9,10...out!, Sport-Turism, București, 1982, 15-18.
marți, 22 octombrie 2013
luni, 21 octombrie 2013
Fotbalul în România comunistă a anului 1954
În România primul meci de fotbal a avut loc în 1902, fotbalul dezvoltându-se apoi în sistem profesionist.
După instaurarea regimului comunist în 1945-1947 de către armata sovietică, fotbalul a suferit transformări, ca și întreg domeniul sportiv, „pe principii noi, sănătoase, care urmăresc în primul rând întărirea sănătății oamenilor muncii și dezvoltarea lor multilaterală, pentru a deveni capabili să depună o muncă de înaltă productivitate și să apere cuceririle clasei muncitoare”.
Astfel, numărul de jucători a crescut de la 15.000 în perioada precomunistă la 115.000 în 1954, iar numărul echipelor de la 700 la 6.000. Multe echipe reprezentau instituții rurale: cooperative agricole de producție (GAP/CAP), întreprinderi agricole de stat (GAS/IAS), stațiuni de mecanizare și tractoare (SMT) și cămine culturale.
Din cele 33 de meciuri internaționale disputate în 1953, echipele românești au câștigat 20, au remizat 8 și a pierdut 5. „În aceste întâlniri, jucătorii au dat dovadă de un înalt patriotism și de o mare combativitate. Dezvoltarea calităților morale și de voință ale fotbaliștilor constituie o preocupare pricipală a antrenorilor. Aceasta face parte din întregul proces de instruire și antrenament - proces care se desăvârșește cu ajutorul experienței Uniunii Sovietice unde maeștrii sportului a ridicat această disciplină pe o treaptă superioară de dezvoltare. Întreaga activitate este fundamentată pe baze științifice.”
Competițiile de fotbal în Republica Populară Română erau reprezentate de campionate, organizate pe categorii, și de cupe.
Campionatele pentru juniorii de 16-18 ani erau similare cu cele pentru seniori, jucându-se tur-retur.
Prima treaptă era reprezentată de campionatele raionale și orășenești, organizate pe 1-2 serii de către comisiile raionale și orășenești de fotbal de pe lângă comitetele de Cultură Fizică și Sport raionale și orășenești. Căștigătoarele promovau în categoria superioară, respectiv campionatul regional.
Campionatele regionale erau organizate pe 1-3 serii de câte 8-12 echipe de către comisiile regionale de fotbal, supervizate de Comisia centrală de fotbal. Câștigătoarele seriilor jucau baraj titlul de campionă regiunii, iar acestea participau la campionatul de promovare în categoria B, jucat pe grupe în orașe neutre.
Categoriile B și A formau campionatul republican, fiind organizate direct de Comisia centrală de fotbal.. Categoria B desemna echipele ce promovau în A și cele ce retrogradau în campionatele regionale. Campionatul categoriei A cuprindea 14 echipe, care practicau un fotbal bazat pe „principiile jocului modern, adică pe mișcare permanentă și superioritate numerică în acțiuni”. Cîștigătoarea devenea campioana țării, iar ultimele clasate retrogradau în B.
Clasamentul se alcătuia pe baza următoarei reguli: 2 puncte pentru victorie, 1 punct pentru remiză și 0 puncte pentru înfrângere. Departajarea echipelor cu punctaj egal se făcea pe 3 trepte: I.) golaveraj: prin împărțirea numărului de goluri marcate la cel al golurilor primite; II.) număr de victorii; III.) rezultatele jocurilor dintre echipele comparate. Criteriile clasamentului erau stabilite de Comisia centrală de fotbal.
Numărul echipelor de seniori participante la Cupa României a crescut de la 156 în 1950 la 2330 în 1954, juniorilor fiindu-le rezervată Cupa orașelor. Aceste două competiții se disputau eliminatoriu, finalele jucându-se la București.
Calendarul competițional se desfășura între jumătatea lui martie și începutul lui decembrie, cu o pauză în 15 iulie - 15 august.
SURSA
***, Fotbalul. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Cultură fizică și sport, București, 1954: 6-7,
După instaurarea regimului comunist în 1945-1947 de către armata sovietică, fotbalul a suferit transformări, ca și întreg domeniul sportiv, „pe principii noi, sănătoase, care urmăresc în primul rând întărirea sănătății oamenilor muncii și dezvoltarea lor multilaterală, pentru a deveni capabili să depună o muncă de înaltă productivitate și să apere cuceririle clasei muncitoare”.
Astfel, numărul de jucători a crescut de la 15.000 în perioada precomunistă la 115.000 în 1954, iar numărul echipelor de la 700 la 6.000. Multe echipe reprezentau instituții rurale: cooperative agricole de producție (GAP/CAP), întreprinderi agricole de stat (GAS/IAS), stațiuni de mecanizare și tractoare (SMT) și cămine culturale.
Din cele 33 de meciuri internaționale disputate în 1953, echipele românești au câștigat 20, au remizat 8 și a pierdut 5. „În aceste întâlniri, jucătorii au dat dovadă de un înalt patriotism și de o mare combativitate. Dezvoltarea calităților morale și de voință ale fotbaliștilor constituie o preocupare pricipală a antrenorilor. Aceasta face parte din întregul proces de instruire și antrenament - proces care se desăvârșește cu ajutorul experienței Uniunii Sovietice unde maeștrii sportului a ridicat această disciplină pe o treaptă superioară de dezvoltare. Întreaga activitate este fundamentată pe baze științifice.”
Competițiile de fotbal în Republica Populară Română erau reprezentate de campionate, organizate pe categorii, și de cupe.
Campionatele pentru juniorii de 16-18 ani erau similare cu cele pentru seniori, jucându-se tur-retur.
Prima treaptă era reprezentată de campionatele raionale și orășenești, organizate pe 1-2 serii de către comisiile raionale și orășenești de fotbal de pe lângă comitetele de Cultură Fizică și Sport raionale și orășenești. Căștigătoarele promovau în categoria superioară, respectiv campionatul regional.
Campionatele regionale erau organizate pe 1-3 serii de câte 8-12 echipe de către comisiile regionale de fotbal, supervizate de Comisia centrală de fotbal. Câștigătoarele seriilor jucau baraj titlul de campionă regiunii, iar acestea participau la campionatul de promovare în categoria B, jucat pe grupe în orașe neutre.
Categoriile B și A formau campionatul republican, fiind organizate direct de Comisia centrală de fotbal.. Categoria B desemna echipele ce promovau în A și cele ce retrogradau în campionatele regionale. Campionatul categoriei A cuprindea 14 echipe, care practicau un fotbal bazat pe „principiile jocului modern, adică pe mișcare permanentă și superioritate numerică în acțiuni”. Cîștigătoarea devenea campioana țării, iar ultimele clasate retrogradau în B.
Clasamentul se alcătuia pe baza următoarei reguli: 2 puncte pentru victorie, 1 punct pentru remiză și 0 puncte pentru înfrângere. Departajarea echipelor cu punctaj egal se făcea pe 3 trepte: I.) golaveraj: prin împărțirea numărului de goluri marcate la cel al golurilor primite; II.) număr de victorii; III.) rezultatele jocurilor dintre echipele comparate. Criteriile clasamentului erau stabilite de Comisia centrală de fotbal.
Numărul echipelor de seniori participante la Cupa României a crescut de la 156 în 1950 la 2330 în 1954, juniorilor fiindu-le rezervată Cupa orașelor. Aceste două competiții se disputau eliminatoriu, finalele jucându-se la București.
Calendarul competițional se desfășura între jumătatea lui martie și începutul lui decembrie, cu o pauză în 15 iulie - 15 august.
SURSA
***, Fotbalul. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Cultură fizică și sport, București, 1954: 6-7,
sâmbătă, 19 octombrie 2013
vineri, 18 octombrie 2013
joi, 17 octombrie 2013
Fotbalul în România modernă (1954)
Primul regulament de fotbal modern a fost redactat în 1862 de Thrind Uppingham, rectorul celebrei universități engleze Cambridge.
În România primul balon de fotbal a fost adus încă din 1889, dar primul joc a avut loc de-abia în 1902.
Primul club de fotbal românesc s-a numit Olimpia, fiind înființat în 1905 la București. Primele cluburi de fotbal românești erau organizate ca societăți pe acțiuni și aveau legături cu presa sportivă. Cele mai renumite au fost Ripensia Timișoara (celebră prin „sfertul de oră” în care își învingea adversarii), Club Atletic Oradea (CAO) și Venus București.
Existau puține terenuri adecvate jocului de fotbal, pe acestea desfășurîndu-se de obicei jocuri internaționale. De aceea numărul cluburilor în perioada precomunistă nu a depășit 700, cel al jucătorilor profesioniști a fost sub 15.000. De asemenea existau doar vreo 60 de antrenori și maximum 200 de arbitri.
SURSA
***, Fotbal. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Cultură fizică și sport, Buucrești, 1954, 5-6.
În România primul balon de fotbal a fost adus încă din 1889, dar primul joc a avut loc de-abia în 1902.
Primul club de fotbal românesc s-a numit Olimpia, fiind înființat în 1905 la București. Primele cluburi de fotbal românești erau organizate ca societăți pe acțiuni și aveau legături cu presa sportivă. Cele mai renumite au fost Ripensia Timișoara (celebră prin „sfertul de oră” în care își învingea adversarii), Club Atletic Oradea (CAO) și Venus București.
Existau puține terenuri adecvate jocului de fotbal, pe acestea desfășurîndu-se de obicei jocuri internaționale. De aceea numărul cluburilor în perioada precomunistă nu a depășit 700, cel al jucătorilor profesioniști a fost sub 15.000. De asemenea existau doar vreo 60 de antrenori și maximum 200 de arbitri.
SURSA
***, Fotbal. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Cultură fizică și sport, Buucrești, 1954, 5-6.
miercuri, 16 octombrie 2013
marți, 15 octombrie 2013
Din istoria fotbalului (1954)
Primul joc cu mingea organizat este menționat în China antică, unde a fost redactat chiar și un regulament în 26 de puncte, întitulat Cum se joacă. Mingea era confecționată din seva închegată a unor plante, din bucăți de cârpă sau piele umplute cu păr sau fibre, din bășici de animale, din obiecte rotunde de lemn sau os.
Apoi jocul a trecut la greci, la romani, unde a fost răspândit de armata generalului Iulius Cezar (100-44 î. H.), la saxoni (germani).
În cronica sa din 1157, englezul Williams Fritzsteplen amintește că în timpul carnavalului din Londra, tinerii jucau dimineața, la marginea orașului, cunoscutul joc cu balonul.
Din cauza loviturilor periculoase, regele Eduard II a emis la 13 aprilie 1314 un edict de interzicere a jocului cu mingi mari, legislația fiind dezvoltată de urmașii săi.
Henry Stubbes (1632-1676), un propovăduitor al sectei englezești a puritanilor, a cerut regelui măsuri dure împotriva fotbalului, calificat ca „o practică sângeroasă și diabolică”.
În pofida contextului neprielnic, jocul cu mingea a devenit parte a tradiției populare. Echipele formate din 10-15 jucători se așezau la o distanță de 10 m, mingea fiind aruncată la mijlocul terenului, iar cel care prindea trebuia să o ducă sau să o arunce în poarta adversă.
În epoca modernă, fotbalul a fost reconsiderat datorită elevii prestigioaselor colegii din Eton, Westminster, Harrow etc. Din rivalitatea școlilor Eton și Rugby au rezultat două sporturi cu mingea moderne diferite: fotbal și rugby.
Primul regulament de fotbal a fost elaborat în 1862 de rectorul celebrei Universități Cambridge, Thrind Uppingham, care a inclus prevederi referitoare la marcarea golului, lovirea balonului, afară din joc (off-side) etc. În 1866 linia porții a fost unită și s-a impus regula afară din joc cu 3 jucători. Peste 2 ani portarul a primit permisiunea să folosească mâinile, iar în 1874 a fost introdusă lovitura liberă. În anul următor, sfoara care reprezenta bara transversală a fost coborâtă de la 5,50 m la 2,44 m, înălțime păstrată până azi, iar în 1881 arbitrul a primit atribuții importante. În 1890 a fost introdusă lovitura de pedeapsă (penalty), iar peste 15 ani s-a impus portarului să stea nemișcat la executarea acesteia. Între timp, în 1903 a fost acceptată marcarea golului și din lovitură liberă. În 1925 a fost adoptate regula ofsaidului cu 2 jucători și cea a marcării golului din corner.
SURSA
***, Fotbal. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Editura cultură fizică și sport, București, 1954, 3-5.
Apoi jocul a trecut la greci, la romani, unde a fost răspândit de armata generalului Iulius Cezar (100-44 î. H.), la saxoni (germani).
În cronica sa din 1157, englezul Williams Fritzsteplen amintește că în timpul carnavalului din Londra, tinerii jucau dimineața, la marginea orașului, cunoscutul joc cu balonul.
Din cauza loviturilor periculoase, regele Eduard II a emis la 13 aprilie 1314 un edict de interzicere a jocului cu mingi mari, legislația fiind dezvoltată de urmașii săi.
Henry Stubbes (1632-1676), un propovăduitor al sectei englezești a puritanilor, a cerut regelui măsuri dure împotriva fotbalului, calificat ca „o practică sângeroasă și diabolică”.
În pofida contextului neprielnic, jocul cu mingea a devenit parte a tradiției populare. Echipele formate din 10-15 jucători se așezau la o distanță de 10 m, mingea fiind aruncată la mijlocul terenului, iar cel care prindea trebuia să o ducă sau să o arunce în poarta adversă.
În epoca modernă, fotbalul a fost reconsiderat datorită elevii prestigioaselor colegii din Eton, Westminster, Harrow etc. Din rivalitatea școlilor Eton și Rugby au rezultat două sporturi cu mingea moderne diferite: fotbal și rugby.
Primul regulament de fotbal a fost elaborat în 1862 de rectorul celebrei Universități Cambridge, Thrind Uppingham, care a inclus prevederi referitoare la marcarea golului, lovirea balonului, afară din joc (off-side) etc. În 1866 linia porții a fost unită și s-a impus regula afară din joc cu 3 jucători. Peste 2 ani portarul a primit permisiunea să folosească mâinile, iar în 1874 a fost introdusă lovitura liberă. În anul următor, sfoara care reprezenta bara transversală a fost coborâtă de la 5,50 m la 2,44 m, înălțime păstrată până azi, iar în 1881 arbitrul a primit atribuții importante. În 1890 a fost introdusă lovitura de pedeapsă (penalty), iar peste 15 ani s-a impus portarului să stea nemișcat la executarea acesteia. Între timp, în 1903 a fost acceptată marcarea golului și din lovitură liberă. În 1925 a fost adoptate regula ofsaidului cu 2 jucători și cea a marcării golului din corner.
SURSA
***, Fotbal. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Editura cultură fizică și sport, București, 1954, 3-5.
luni, 14 octombrie 2013
Educația fizică în România precomunistă (GHIBU 1957)
În România, gimnastica a fost introdusă în învățământul secundar printr-un decret școlar din 1864, inclus în Colecția de legi, reguli, programe publicată de C. C. Lascăr și I. Biberi. Articolul 116 al acestui document oficial prevedea că „printre obiectele care se predau în licee se află și gimnastica”.
Primele informații despre organizarea lecțiilor de educație fizică se găsesc în programele analitice pentru licee publicate în 1907 și 1908.
În Programa școlilor de băieți (gimanzii și licee), publicată la București în 1908, se prevedea că la lecție se execută seria de exerciții de ordine sau libere, seria de exerciții de suspensiune la aparate și seria de exerciții de sprijin la aparate. Ca aparate erau folosite bara fixă, paralele, inele, cal, frânghii, prăjini etc.
Pentru fete, programa școlilor medii publicată în 1909 prevedea că lecțiile de gimanstică suedeză includ seria mișcărilor de ordine și mers, seria exercițiilor pregătitoare și mișcări aplicative, adică jocuri. Aparatele folosite de fete erau scara fixă, banca, bârna.
În școala primară lecțiile de educație fizică erau organizate conform lucării lui D. Ionescu, Îndrumar pentru predarea gimnasticii în școlile primare și normale de fete și băieți, publicată la București în 1910. În sală se executau exerciții libere, exerciții de ordine și jocuri gimanstice, iar afară exerciții de ordine și jocuri gimanstice, exerciții libere și jocuri gimanstice, exerciții de ordine, libere și jocuri gimnastice într-o singură serie.
Același D. Ionescu publica în 1916 Metodica gimnasticii, conform căreia lecția cuprindea 7 serii de exerciții diverse: ordine, pregătitoare, libere, suspensiune, sprijin, jocuri, mers.
Evenimentul care a marcat dezvoltarea educației fizice în România precomunistă a fost înființarea la București în 1922 a Institutului Național de Educație Fizică. Prin ridicarea la un nivel superior a studierii acestui obiect de învățământ a început introducerea treptată în școli a sistemului de gimnastică suedeză.
Acest sistem, adoptat în multe țări, a fost inițiat de savantul suedez Pehr Ling (1776-1839). Teoria sa a fost descrisă în România de asistentul Virgil Roșală de la INEF, în lucrarea Sisteme și metode de educație fizică, publicată în 1933 la Oficiul Național de Educație Fizică din București. Ling împărțea mișcările în familii: brațe, picioare, cap, trunchi, suspensiuni, extensiuni, echilibru, mers, alergări, sărituri și voltije. El considera optim ca lecția să înceapă cu mișcări ușoare, să continuie cu cele grele și să se încheie tot cu mișcări ușoare, iar ordinea părților corpului implicate să fie picioare, brațe, cap și trunchi. Fiul lui P. Ling, Hjalmar Ling (1820-1886), a dezvoltat schema și metodica predării lecției.
Ideea de bază a gimnasticii suedeze era dezvoltarea armonică a tuturor părților corpului, fiecare exercițiu influențând o anumită parte a trupului. O mare importanță se acorda exercițiilor fără aparate, toate exercițiile executându-se după comandă și numărătoare. Sistemul de gimnastică suedez a fost influențat, ca și alte sisteme, de practica militară, respectiv prin ordine, formații, comenzi. În opinia cadrului didactic Emil Ghibu, trăsăturile pozitive ale schemei suedeze erau în număr de patru: predominanța exercițiilor analitice, ordinea strictă a succesiunii grupelor de exerciții, creșterea și scăderea treptată a efortului pe baza criteriul pulsului și alternarea exercițiilor după acțiunea lor. Ultimele două caracteristici au reprezentat pași înainte în metodica organizării lecțiilor de gimnastică. Trăsăturile negative ale sistemului scandinav erau: standardizarea lecțiilor care ducea la plictiseală, transformarea schemei în scop în sine, efectul biologic ca criteriu principal, acțiune superficială asupra omului.
Implementarea sistemului suedez în România a fost dependent de dotarea școlilor cu aparate corespunzătoare și de absolvirea primelor serii de la INES. Ca urmare, a existat o fază de tranziție până în 1928, când majoritatea liceelor și școlilor normale de băieți au fost dotate astfel încât din acest an schema nordică s-a impus ca metodă de predare a gimnasticii școlare. Conform Programei analitice din 1934, publicată la Tipografia Centrală din București, lecția de gimnastică din școlile medii pentru băieți și fete, avea 3 părți: introductivă (6 tipuri de mișcări), fundamentală (8 tipuri de mișcări) și finală. Cu această ocazie, s-au interzis exercițiile cu bastoane și măciuci și exercițiile la bară fixă și paralele.
Tot Virgil Roșală, devenit mai târziu profesor, a editat în 1932, la București, și o lucrare teoretică, cu titlul Probleme de educație fizică.
În sfârșit D. Ionescu a publicat și o lucrare istorică în acest domeniu, Istoria gimnasticii și educației fizice la noi, apărută în 1939, la editura Revista Geniului din București.
Instaurarea regimului comunist în România în anii 1945-1947 a condus în 1949 la înlocuirea sistemului suedez cu cel sovietic, care, printre altele, prevedea ca fiecărei lecții să i se dea o temă concretă și renunțarea la curba standard a efortului.
SURSA
Emil Ghibu, Lecția de educație fizică, Editura tineretului, cultură fizică și sport, Buucrești, 1957, 34-48.
Primele informații despre organizarea lecțiilor de educație fizică se găsesc în programele analitice pentru licee publicate în 1907 și 1908.
În Programa școlilor de băieți (gimanzii și licee), publicată la București în 1908, se prevedea că la lecție se execută seria de exerciții de ordine sau libere, seria de exerciții de suspensiune la aparate și seria de exerciții de sprijin la aparate. Ca aparate erau folosite bara fixă, paralele, inele, cal, frânghii, prăjini etc.
Pentru fete, programa școlilor medii publicată în 1909 prevedea că lecțiile de gimanstică suedeză includ seria mișcărilor de ordine și mers, seria exercițiilor pregătitoare și mișcări aplicative, adică jocuri. Aparatele folosite de fete erau scara fixă, banca, bârna.
În școala primară lecțiile de educație fizică erau organizate conform lucării lui D. Ionescu, Îndrumar pentru predarea gimnasticii în școlile primare și normale de fete și băieți, publicată la București în 1910. În sală se executau exerciții libere, exerciții de ordine și jocuri gimanstice, iar afară exerciții de ordine și jocuri gimanstice, exerciții libere și jocuri gimanstice, exerciții de ordine, libere și jocuri gimnastice într-o singură serie.
Același D. Ionescu publica în 1916 Metodica gimnasticii, conform căreia lecția cuprindea 7 serii de exerciții diverse: ordine, pregătitoare, libere, suspensiune, sprijin, jocuri, mers.
Evenimentul care a marcat dezvoltarea educației fizice în România precomunistă a fost înființarea la București în 1922 a Institutului Național de Educație Fizică. Prin ridicarea la un nivel superior a studierii acestui obiect de învățământ a început introducerea treptată în școli a sistemului de gimnastică suedeză.
Acest sistem, adoptat în multe țări, a fost inițiat de savantul suedez Pehr Ling (1776-1839). Teoria sa a fost descrisă în România de asistentul Virgil Roșală de la INEF, în lucrarea Sisteme și metode de educație fizică, publicată în 1933 la Oficiul Național de Educație Fizică din București. Ling împărțea mișcările în familii: brațe, picioare, cap, trunchi, suspensiuni, extensiuni, echilibru, mers, alergări, sărituri și voltije. El considera optim ca lecția să înceapă cu mișcări ușoare, să continuie cu cele grele și să se încheie tot cu mișcări ușoare, iar ordinea părților corpului implicate să fie picioare, brațe, cap și trunchi. Fiul lui P. Ling, Hjalmar Ling (1820-1886), a dezvoltat schema și metodica predării lecției.
Ideea de bază a gimnasticii suedeze era dezvoltarea armonică a tuturor părților corpului, fiecare exercițiu influențând o anumită parte a trupului. O mare importanță se acorda exercițiilor fără aparate, toate exercițiile executându-se după comandă și numărătoare. Sistemul de gimnastică suedez a fost influențat, ca și alte sisteme, de practica militară, respectiv prin ordine, formații, comenzi. În opinia cadrului didactic Emil Ghibu, trăsăturile pozitive ale schemei suedeze erau în număr de patru: predominanța exercițiilor analitice, ordinea strictă a succesiunii grupelor de exerciții, creșterea și scăderea treptată a efortului pe baza criteriul pulsului și alternarea exercițiilor după acțiunea lor. Ultimele două caracteristici au reprezentat pași înainte în metodica organizării lecțiilor de gimnastică. Trăsăturile negative ale sistemului scandinav erau: standardizarea lecțiilor care ducea la plictiseală, transformarea schemei în scop în sine, efectul biologic ca criteriu principal, acțiune superficială asupra omului.
Implementarea sistemului suedez în România a fost dependent de dotarea școlilor cu aparate corespunzătoare și de absolvirea primelor serii de la INES. Ca urmare, a existat o fază de tranziție până în 1928, când majoritatea liceelor și școlilor normale de băieți au fost dotate astfel încât din acest an schema nordică s-a impus ca metodă de predare a gimnasticii școlare. Conform Programei analitice din 1934, publicată la Tipografia Centrală din București, lecția de gimnastică din școlile medii pentru băieți și fete, avea 3 părți: introductivă (6 tipuri de mișcări), fundamentală (8 tipuri de mișcări) și finală. Cu această ocazie, s-au interzis exercițiile cu bastoane și măciuci și exercițiile la bară fixă și paralele.
Tot Virgil Roșală, devenit mai târziu profesor, a editat în 1932, la București, și o lucrare teoretică, cu titlul Probleme de educație fizică.
În sfârșit D. Ionescu a publicat și o lucrare istorică în acest domeniu, Istoria gimnasticii și educației fizice la noi, apărută în 1939, la editura Revista Geniului din București.
Instaurarea regimului comunist în România în anii 1945-1947 a condus în 1949 la înlocuirea sistemului suedez cu cel sovietic, care, printre altele, prevedea ca fiecărei lecții să i se dea o temă concretă și renunțarea la curba standard a efortului.
SURSA
Emil Ghibu, Lecția de educație fizică, Editura tineretului, cultură fizică și sport, Buucrești, 1957, 34-48.
Adevărul despre România: Ungurii și rușii, primii în topul antipatiei la români
Adevărul 14 octombrie 2013
Adevărul 14 octombrie 2013
Adevărul despre România: Ungurii şi ruşii, primii în topul antipatiei la români
Citeste mai mult: adev.ro/mun4lj
Citeste mai mult: adev.ro/mun4lj
duminică, 13 octombrie 2013
miercuri, 9 octombrie 2013
Pedagogia în Europa secolelor XVII-XIX (GHIBU 1957)
Pedagogul european care a pus bazele teoretice ale predării pe clase şi lecţii a fost cehul Jan Amos Komenski (1592-1670), cunoscut sub numele latin Comenius.
În lucrarea Ieşirea la lumină din labirinturile scolasticii, el critică lipsa ţelurilor, mijloacelor şi regulilor din metodele educative ale epocii sale.
În opera Legile unei şcoli bine organizate, Comenius subliniază importanţa lecţiilor pe clase şi a sistemului de predare pe lecţii. Timpul trebuie împărţit astfel încât ''fiecare an, lună, zi şi oră să aibă fixate obiective proprii''. În succesiunea predării, lecţia de azi trebuie să aibă legătură cu cea de ieri şi cu cea de mâine, iar procesul învăţării să meargă de la uşor la greu şi de la simplu la compus.
Pedagogul ceh a formulat câteva ''legi didactice'', care prevedeau: evitarea monotoniei şi uniformităţii, prezentarea zilnică a unor noutăţi, prezentarea mai întâi a întregului şi apoi a părţilor, folosirea teoriei în practică.
Următorii mari pedagogi europeni au fost englezul John Locke (1632-1704) și francezul Jean Jacques Rousseau (1712-1778). Dar lucările lor Educația gentlemanului (1693) și Emil (1762) au fost axate pe educația individuală decât pe învățarea organizată în cadrul școlii.
Teoria lui Rousseau a fost aplicată de elvețianul Heinrich Pestalozzi (1746-1827), care a influențat dezvoltarea organizării lecțiilor în școala elementară. Pestalozzi a acordat atenție intuiției în învățare și educației fizice.
O contribuție importantă în dezvoltarea metodicii învățării și a organizării lecțiilor a avut-o germanul Johann Herbart (1776-1841). Pe baza concepției sale metafizice despre lume, pedagogul din Oldenburg a organizat predarea lecțiilor prin metoda celor 4 trepte psihologice: claritatea, asociația, sistema și metoda. Dar aplicarea metodei indiferent de vârsta elevilor și de specificul obiectului a dus la schematism.
Și rusul Konstantin Ușinski (1824-1870), supranumit „învățătorul învătorilor ruși”, a avut merite în dezvoltarea teoriei pedagogice. El recomanda: cunoașterea specificului psihologic și de vârstă al elevilor, educarea voinței acestora, metode variate, pregătirea elevilor pentru muncă, gluma limitată de seriozitate și stabilirea temei principale a lecției.
La rândul său, marele romancier rus Lev Tolstoi (1828-1910) a avut preocupări în acest domeniu, subliniind importanța studierii experienței pedagogice. Concepția sa pedagogică se baza pe ideea educației libere, care acorda o mare importanță personalității copilului și necesității ca acesta să conștientizeze că în fiecare lecție face un pas înainte în învățare.
Emil Ghibu, Lecţia de educaţie fizică, Editura tineretului, cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1957, 9-15.
În lucrarea Ieşirea la lumină din labirinturile scolasticii, el critică lipsa ţelurilor, mijloacelor şi regulilor din metodele educative ale epocii sale.
În opera Legile unei şcoli bine organizate, Comenius subliniază importanţa lecţiilor pe clase şi a sistemului de predare pe lecţii. Timpul trebuie împărţit astfel încât ''fiecare an, lună, zi şi oră să aibă fixate obiective proprii''. În succesiunea predării, lecţia de azi trebuie să aibă legătură cu cea de ieri şi cu cea de mâine, iar procesul învăţării să meargă de la uşor la greu şi de la simplu la compus.
Pedagogul ceh a formulat câteva ''legi didactice'', care prevedeau: evitarea monotoniei şi uniformităţii, prezentarea zilnică a unor noutăţi, prezentarea mai întâi a întregului şi apoi a părţilor, folosirea teoriei în practică.
Următorii mari pedagogi europeni au fost englezul John Locke (1632-1704) și francezul Jean Jacques Rousseau (1712-1778). Dar lucările lor Educația gentlemanului (1693) și Emil (1762) au fost axate pe educația individuală decât pe învățarea organizată în cadrul școlii.
Teoria lui Rousseau a fost aplicată de elvețianul Heinrich Pestalozzi (1746-1827), care a influențat dezvoltarea organizării lecțiilor în școala elementară. Pestalozzi a acordat atenție intuiției în învățare și educației fizice.
O contribuție importantă în dezvoltarea metodicii învățării și a organizării lecțiilor a avut-o germanul Johann Herbart (1776-1841). Pe baza concepției sale metafizice despre lume, pedagogul din Oldenburg a organizat predarea lecțiilor prin metoda celor 4 trepte psihologice: claritatea, asociația, sistema și metoda. Dar aplicarea metodei indiferent de vârsta elevilor și de specificul obiectului a dus la schematism.
Și rusul Konstantin Ușinski (1824-1870), supranumit „învățătorul învătorilor ruși”, a avut merite în dezvoltarea teoriei pedagogice. El recomanda: cunoașterea specificului psihologic și de vârstă al elevilor, educarea voinței acestora, metode variate, pregătirea elevilor pentru muncă, gluma limitată de seriozitate și stabilirea temei principale a lecției.
La rândul său, marele romancier rus Lev Tolstoi (1828-1910) a avut preocupări în acest domeniu, subliniind importanța studierii experienței pedagogice. Concepția sa pedagogică se baza pe ideea educației libere, care acorda o mare importanță personalității copilului și necesității ca acesta să conștientizeze că în fiecare lecție face un pas înainte în învățare.
Emil Ghibu, Lecţia de educaţie fizică, Editura tineretului, cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1957, 9-15.
marți, 8 octombrie 2013
sâmbătă, 5 octombrie 2013
vineri, 4 octombrie 2013
Primul campionat mondial de F1 în 1950 (FERRARINI & NAUM 1993)
Primul Mare Premiu de automobilism a avut loc în 1906, la Le Mans, în Franţa.
Tot în Franţa, dar la Paris, se va înfiinţa în 1947 Federaţia Internaţională a Automobilismului.
În 1950, F.I.A. a organizat prima ediţie a Campionatului mondial de Formula 1. În acest scop, Federația selectase deja în octombrie 1949 vestita cursă de 500 de mile (1 milă terestră=1609 m) de la Indianapolis, SUA, şi 6 Mari Premii europene din cele 25 existente: Silverstone (Anglia), Monaco, Berna (Eveția), Spa-Francorchamps (Belgia), Reims (Franța) și Monza (Italia). Sistemul de notare de atunci prevedea 8 puncte pentru primul loc, 6 pentru al doilea, 4 pentru al treilea etc.
Echipa favorită a primei ediții a fost Alfa Romeo, cu motor de 1,5 l, având ca piloți pe italienii Giuseppe Farina și Luigi Fagioli și argentinianul Juan Manuel Fangio. Celelalte echipe italiene, Ferrari și Maserati erau compuse din Ascari, Villoresi, Sommer și Serafini, respectiv din Chiron, Bira, Bonetto și Gonzales. Echipele franțuzești Talbot și Gordini se bazau pe L. Rosier și Ph. Etancelin, respectiv pe R. Manzon și M. Trintignant.
Cursele s-au desfășurat duminică, regulă păstrată până azi. Cu toate acestea, primă cursă a avut loc sâmbătă 14 mai, deoarece în Anglia epocii cursele de viteză erau interzise în cea de a șaptea zi a săptămânii. Cursa de la Silverstone a avut loc pe un fost aerodrom al forțelor aeriene, printre spectatori aflându-se și familia regală. Întrecerea a fost câștigată de Farina cu o viteză medie de 147 km/h, înregistrând și recordul cursei cu 152 km/h. Locul 2 a fost ocupat de Fagioli și al treilea de englezul R. Parnell, care a pilotat o Alfa Romeo particulară. La prima prezență în Marea Britanie, firma din Milano a înregistrat o mare victorie, deși Fangio a abandonat din motive tehnice.
Cursa de la Monaco a înregistrat unul din cele mai spectaculoase carambolaje din istoria Marilor Premii, care a implicat mai multe mașini și sute de litri de benzină scurși din rezervoare. Ca prin minune, nu a izbucnit niciun incendiu, dar pe parcursul întrecerii au fost elinminați 11 piloți din motive tehnice. Primele 3 locuri au fost ocupate de Fangio, Ascari și Chiron.
Cursa de la Indianapolis, din 30 mai, s-a desfășurat fără echipe europene, care au refuzat o deplasare obositoare și scumpă peste Oceanul Atlantic. Întrecerea a fost câștigată de Johnny Parsons, care a înregistrat o viteză medie de aproape 200 km/h, pe o mașină Meyer-Drake-Offenhauser cu motor de 4,5 l fără compresor.
La Berna, în 4 iunie a câștigat Farina, iar la Spa, în 18 iunie, și Reims, în 2 iulie, victoriile i-au revenit lui Fangio.
La ultima cursă, cea de la Monza, au asistat peste 100.000 de spectatori. Ascari a abandonat după 20 de ture, iar Fangio a trebuit să-și schimbe mașina cu a coechipierului P. Taruffi, transfer permis de regulamentul de atunci, dar nici automobilul lui Taruffi nu a pornit. Cursa a fost câștigată de Farina, licențiat în economie, care la 44 de ani a devenit primul campion mondial de F1. A decedat într-un banal accident rutier la 30 iunie 1966.
SURSA
Modesto Ferrarini & Radu Naum, Formula 1. Dansul cu moartea, Nemira, București, 1993: 12-13, 15-18.
Tot în Franţa, dar la Paris, se va înfiinţa în 1947 Federaţia Internaţională a Automobilismului.
În 1950, F.I.A. a organizat prima ediţie a Campionatului mondial de Formula 1. În acest scop, Federația selectase deja în octombrie 1949 vestita cursă de 500 de mile (1 milă terestră=1609 m) de la Indianapolis, SUA, şi 6 Mari Premii europene din cele 25 existente: Silverstone (Anglia), Monaco, Berna (Eveția), Spa-Francorchamps (Belgia), Reims (Franța) și Monza (Italia). Sistemul de notare de atunci prevedea 8 puncte pentru primul loc, 6 pentru al doilea, 4 pentru al treilea etc.
Echipa favorită a primei ediții a fost Alfa Romeo, cu motor de 1,5 l, având ca piloți pe italienii Giuseppe Farina și Luigi Fagioli și argentinianul Juan Manuel Fangio. Celelalte echipe italiene, Ferrari și Maserati erau compuse din Ascari, Villoresi, Sommer și Serafini, respectiv din Chiron, Bira, Bonetto și Gonzales. Echipele franțuzești Talbot și Gordini se bazau pe L. Rosier și Ph. Etancelin, respectiv pe R. Manzon și M. Trintignant.
Cursele s-au desfășurat duminică, regulă păstrată până azi. Cu toate acestea, primă cursă a avut loc sâmbătă 14 mai, deoarece în Anglia epocii cursele de viteză erau interzise în cea de a șaptea zi a săptămânii. Cursa de la Silverstone a avut loc pe un fost aerodrom al forțelor aeriene, printre spectatori aflându-se și familia regală. Întrecerea a fost câștigată de Farina cu o viteză medie de 147 km/h, înregistrând și recordul cursei cu 152 km/h. Locul 2 a fost ocupat de Fagioli și al treilea de englezul R. Parnell, care a pilotat o Alfa Romeo particulară. La prima prezență în Marea Britanie, firma din Milano a înregistrat o mare victorie, deși Fangio a abandonat din motive tehnice.
Cursa de la Monaco a înregistrat unul din cele mai spectaculoase carambolaje din istoria Marilor Premii, care a implicat mai multe mașini și sute de litri de benzină scurși din rezervoare. Ca prin minune, nu a izbucnit niciun incendiu, dar pe parcursul întrecerii au fost elinminați 11 piloți din motive tehnice. Primele 3 locuri au fost ocupate de Fangio, Ascari și Chiron.
Cursa de la Indianapolis, din 30 mai, s-a desfășurat fără echipe europene, care au refuzat o deplasare obositoare și scumpă peste Oceanul Atlantic. Întrecerea a fost câștigată de Johnny Parsons, care a înregistrat o viteză medie de aproape 200 km/h, pe o mașină Meyer-Drake-Offenhauser cu motor de 4,5 l fără compresor.
La Berna, în 4 iunie a câștigat Farina, iar la Spa, în 18 iunie, și Reims, în 2 iulie, victoriile i-au revenit lui Fangio.
La ultima cursă, cea de la Monza, au asistat peste 100.000 de spectatori. Ascari a abandonat după 20 de ture, iar Fangio a trebuit să-și schimbe mașina cu a coechipierului P. Taruffi, transfer permis de regulamentul de atunci, dar nici automobilul lui Taruffi nu a pornit. Cursa a fost câștigată de Farina, licențiat în economie, care la 44 de ani a devenit primul campion mondial de F1. A decedat într-un banal accident rutier la 30 iunie 1966.
SURSA
Modesto Ferrarini & Radu Naum, Formula 1. Dansul cu moartea, Nemira, București, 1993: 12-13, 15-18.
joi, 3 octombrie 2013
miercuri, 2 octombrie 2013
marți, 1 octombrie 2013
„Geopolitica” (ASOCIAȚIA DE GEOPOLITICĂ „I. CONEA” 2013)
„Geopolitica. Revistă de Geografie Politică, GeoPolitică și GeoStrategie”, Asociația de geopolitică „Ion Conea”, București, an XI, 4/2013 (CiberSecurity. Informația este o armă!)
EDITORIAL ..........................................................................................
Ionuţ CONSTANTIN, Lumea după Snowden - scurtă privire .............................. ............. 05
GEOPOLITICĂ ..........
Marius VĂCĂRELU, Homo Ciberneticus şi geopolitica secolului XXI...................................09
Vasile SIMILEANU, Geointelligence....................................................................................... ............. 17
Octavian SERGENTU, Cyberspaţiul geopolitic şi impactul asupra securităţii informaţionale ............. 36
Iulian F. POPA, Buna guvernanţă cibernetică, fundament al securităţii cibernetice............................... 58
Raluca LUŢAI, Comunităţile de informaţii, internetul şi terorismul în secolul XXI.............................. 65
GEOSTRATEGIE ..........
Maricel ANTIPA, Confruntarea cibernetică: o nouă ameninţare globală ...............................................73
Vasile NAZARE, Strategia europeană de securitate ...............................................................................88
Nicolae RADU, Sisteme globale de comunicare si comportament. Cyber Security 2014.................... 101
Tiberiu TĂNASE, Intelligence-ul naţional şi promovarea culturii de securitate noua viziune strategică a SRI........................................................................................ ........... 111
Pompiliu MISTODIE, Nicolae ZAVERGIU, Riscuri, pericole şi ameninţări la adresa securităţii......119
Sebastian SÂRBU, Dezvoltarea tehnologică şi tipologia războaielor la început de mileniu................127
Romulus HÂLDAN, Puterile navale majore ale lumii în faţa cyberterorismului ................................ 131
STUDII DE CAZ ..........
György TODORAN, Stuxnet. Prima "bombă" cibernetică?................................................... ........... 141
Kamal MAKILI-ALIYEV, Significance of Cyber-Security in Modern Age: Outlook from Azerbaijan 145
Monica-Cătălina MUŢU, Diaspora chineză în epoca social-media.......................................................154
Mariana PAPAVA, Cyber Diplomacy: Silver Lining for New Type of International Influence.........159
EVENIMENT ..........
Monica-Cătălina MUŢU, Dunărea - axă geopolitică europeană. Rolul României. Ce este de făcut?
(Geopolitica Club Café - dec. 2013)................................................................................. ........... 167
Andreea Cristina BRÂNZĂ, Miracolul chinez (Geopolitica Club Café - dec. 2013) .........................169
SEMNAL EDITORIAL
Abonați-vă la:
Postări (Atom)