Emilian Andrei, Vineri, 27 ianuarie 1995 (Gerar), „Telegraf”, Constanța, 27 ianuarie 1995
Clipa de meditație: „Să nu vă întoarceți spre idoli și să nu vă faceți dumnezei lumești” (vechiul Testament - Leviticul)
Calendar Creștin-Ortodox: Aducerea moaștelor sfîntului Ioan Gură de Aur
Calendar Romano-Catolic: Sfîntul Bretanian, episcop de Tomis; Sfînta Angela Merici, fecioară
98 - Tronul Imperiului Roman este ocupat de fiul adoptiv al împăratului Nerva, Ulpius Traian (m. 117)
1752 - Se naște, la Salzburg, compozitorul austriac W. A. Mozart (m. 1791)
1823 - Se naște, la Lilie, compozitorul francez Edouard Lale (m. 1892)
1878 - Artileria română de pe ambele maluri ale Dunării începe bombardarea cetății Vidin.
1901 - Moare, la Milano, compozitorul italian G. Verdi (n. 1813)
1945 - Armatele sovietice eliberează lagărul de la Auschwitz (Polonia), înființat în 1940.
1967 - Se adoptă, de către Adunarea Generală ONU, principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești.
1973 - Se semnează, la Paris, Acordul privind încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam.
vineri, 27 ianuarie 1995
sâmbătă, 21 ianuarie 1995
„TOMIS” 1995 înperioada
Sorin Roșca, „Tomis”, Constanța, ian. 1995
*
„Argos” SA din Cernavodă, director general Lucian Lazia, a ținut să demonstreze încă din primele zile ale anului 1995, că rămâne unul dintre cei mai apropiați prieteni ai revistei noastre, oferind un sprijin substanțial cu ocazia înființării la Constanța a Filialei Uniunii Scriitorilor din România. Conștient de dificultățile cu care se confruntă presa și instituțiile culturale, directorul Lazia s-a oferit să susțină o inițiativă menită a veni în sprijinul obștii scriitoricești din Dobrogea. Un gest remarcabil și un exemplu de urmat. Revista „Tomis” are la Cernavodă prieteni adevărați, cărora se cuvine să le aducă public cele mai călduroase mulțumiri!
*
Scriitorul constănțean Ovidiu Dunăreanu a obținut premiul II la proză la cea de a XIV a ediție a Concursului interjudețean de proză scurtă și reportaj literar „Alexandru Odobescu”.
*
Cunoscutul publicist constănțean Al. Mihalcea, corespondent pentru Dobrogea al cotidianului „România liberă”, a debutat editorial cu volumul „Jurnal de ocnă”, apărut la editura bucureșteană Albatros. În numărul viitor al revistei vom reveni cu o amplă cronică având ca subiect această valoroasă apariție editorială.
*
În condiții grafice de excepție au apărut primele două numere ale publicației constănțene „Alianța agricolă”, editată de Direcția pentru agricultură a județului Constanța și Camera de Comerț. Se cuvine semnalat aportul doamnei Mate Kiss Mioara, redactor coordonator, care a conferit revistei o ținută de invidiat.
*
Cercul militar din Constanța a găzduit colocviul „Armata și Biserica în societatea românească. Tradiții și actualitate”, organizat sub egida Statului Major al Marinei Militare și a Direcției pentru Cultură a Armatei. Cu acest prilej a fost organizată expoziție fotografică, ilustrând tradițiile conlucrării dintre Armată și Biserică în perioada anterioară dictaturii comuniste.
*
Celebra soprană Emilia Oprea, marea glorie a Teatrului Liric constănțean, artista care a reputat în 1994 succese răsunătoare pe marile scene ale Europei, a avut o prestație remarcabilă în „Traviata”, primul spectacol eveniment din acest an la Constanța.
vineri, 20 ianuarie 1995
„Prezențe editoriale dobrogene” („TOMIS” 1995)
Dragoste ciudată. Lectura cărții Andei Hristu este agreabilă, cu momentele de interes. Personajele, provenite mai toate din mediul artiștilor, se apropie sub semnul înalt al nevoii de dragoste ori al impulsului sexual, sunt apte de analiză și autoanaliză. Dialogurile, rememorările, unele de tip radiografic, au tensiune sau cad în poncifuri. Andrei, bucureștean, vine în Constanța ca să scrie o carte despre Ovidiu. Motiv să se îndepărteze de Amina, de care divorțase curând. O moștenire considerabilă a unui unchi din Austria îl ferește de privațiuni materiale. Copilul este trimis la Timișoara, în grija părinților. Proprietara casei, aflată pe malul mării, este Simona, arheolog, mama unui băiat. Neputința de a se opune eforturilor numeroasei familii duce la eșecul doritei căsătorii, căci va refuza dragostea adevărată ca să se mărite cu un muzician, absorbit total de pasiunea lui, indiferent la problemele familiei. Pentru o perioadă, conflictele tot mai frecvente se aplanează printr-un contract în Mexic, al soțului. Îl va întâlni pe Ted, în Viena, de care se va îndrăgosti iremediabil și care o va părăsi. Relațiile lui Andrei cu Simona se consolidează camaraderește. El îi vorbește despre viitorul roman, ea despre obsesia că va descoperi mormântul poetului latin, obsesie și a lui Ted, și mărturisește despre pasiunea pentru Ted - bărbat puternic, inteligent, bogat, dar imprevizibil. Senzația de calm e dată și de „filosofia” comună, de vehicularea unor termeni ca „dragoste”, „fericire”, aprecieri privind degradarea existenței materiale și morale a oamenilor. Sentimentul de prietenie evoluează încet spre dragoste, încredințat că Simona va reacționa pe măsura sentimentelor sale, că va renunța la Ted, care apare mai mult ca o plăsmuire. Reconstituirea acestui personaj din confesiunile Simonei, este una din reușitele evidente ale cărții. Treptat, Ted capătă consistență, devine viu, complicat. Însă senzația este, până la un punct, că rămâne o amintire, memorabil, deci, enigmatic, captivând tot mai mult interesul. Aceasta deoarece este proiecția Simonei, subordonată patimei. Spre final, se întâlnesc cu toții. Existența liniștită explodează. Real, Ted se dovedește slab, nu rezistă avansurilor senzualei Anima. Andrei îi surprinde noaptea împreună, cei doi fug pe dig și mor înecați. Înfrânt, Andrei, care n-a înțeles marea iubire a Simonei pentru Ted, va pleca în Ardeal. Simona, înfrânta de până atunci, va ieși victorioasă, eliberându-se de amintiri, în sensul că va putea „să privească, fără teamă, ore întregi, cerul și luna nefiresc de roșie și mare”.
Partea durabilă a romanului Andei Hristu stă în analiză și descriere. N-aș spune că n-ar avea harul povestirii, ci, mai degrabă, că n-are suflu epic. De aceea întâmplările sunt rezumate, chiar dacă cititorul speră la o țesătură mai solidă, una epică. Cu puți ani în urmă, J. Archer mărturisea: „Trebuie să fii un bun povestitor să supraviețuiești ca scriitor... Dacă ești doar un scriitor și nu un bun povestitor, oamenii nu te citesc”. S-ar putea ca autoarea să fie conștientă de anumite limite, să scrie după un anumit program. A nu fetișiza cititorul când acesta se impune cu evidentă este un risc, dar, în același timp, probează o conștiință scriitoricească. Descrierile, caracterizările sunt făcute cu rafinament, sondarea demonstrează capacități de fin psiholog. L-a ratat pe Ted aducându-l în final ca pe o existență concretă ori, din contră, l-a făcut real, obișnuit, rupând și vălul legendei și plasându-l într-o situație grotescă? Este absolut necesară în economia cărții secvența de mit întors al creației, amintind de drama lui Blaga, aceea a descoperirii arenei Tomisului? Sunt întrebări poate firești, nu și obligatorii. Romanciera ne dă drept de coautori. Această arată un pas înainte, nu scade valoarea cu nimic. Alăturând acest roman celui de debut, observăm frapante asemănări, așa cum am mai spus. Și, cu toate acestea, Dragoste ciudată este altceva. Primul rămâne un exercițiu, o încercare. Al doilea roman care exprimă depășirea unui studiu, pe care nu mulți o reușesc. O schimbare a perspectivei tehnicii romanești, o mai mare siguranță a scrisului, un spirit moralizator și eticist diminuat sunt semne peremptorii ale unui mare câștig. Dar cât timp maculatura înăbușă gustul și bunul simț, agresează spiritul, ieșirea din anonimat e mai grea ca o naștere.
joi, 19 ianuarie 1995
„Viața filialei” („TOMIS” 1995)
* Recent, scriitorul Constantin Novac împreună cu Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor din România, au efectuat o vizită de lucru la Zagreb, ca invitați ai Asociației Scriitorilor Croați, organizatoarea unui colocviu pe tema „Literatura croată în lume”.
* Scriitorii Nicolae Motoc, Florin Șlapac, Sorin Roșca, Ștefan Caraman, Mihai Moleșag, Dan Perșa și Olimpiu Vladimirov s-au întâlnit la Tulcea cu tinerii cititori de la Colegiul Pedagogic și Biblioteca Județeană. Cu acest prilej, au fost lansate noile apariții editoriale aparținând scriitorilor prezenți, precum și antologiile literare de proză și versuri editate de revista „Tomis”.
*Editura Leda și Filiala (Uniunii Scriitorilor din Dobrogea) au organizat la Librăria „Mihai Eminescu” din Constanța lansarea romanului Dedublarea. Autor: Victor Loghin. Despre carte și-au exprimat opiniile Constantin Novac, secretar executiv al Filialei, Doina Păuleanu, critic de artă, Dan Antonoaie-Zepa, directorul editurii, și Valentin Sgarcea, consilier editorial.
miercuri, 18 ianuarie 1995
„Premiul revistei Tomis: Marcel Tripa” („TOMIS” 1995)
***, Concursul interjudețean „Panait Cerna” Tulcea. Premiul revistei „Tomis”: Marcel Tripa, „Tomis”, Constanța, ian. 1995
Riscul cubului
Barba ni se-nfige în genunchi,
Încovoiat și sufocat, (...) de bolta cerească.
De prea multe stele (...) răni.
Respirația alertă mi-a opărit plămânii.
Renunț la atmosferă și mă-nchid într-un cub de aer.
Clipele liniștite cu muchii de cub m-ascund de entorsa de suflet care mă pândește:
Ar urma inevitabil fractura.
Dar liniștea din cubul de aer mă va lecui
Prin efectul de compresă
Nici n-am apucat să mă bucur
Piei sferă urâcioasă, plămădită din sânge rău și rău de aer!
Of, sfera îmi va circumscrie cubul.
Din nou...
Știam că mi-a ales forma potrivită,
Am simțit riscul,
Și totuși am ales cubul...
Barba ni se-nfige în genunchi,
Încovoiat și sufocat, (...) de bolta cerească.
De prea multe stele (...) răni.
Respirația alertă mi-a opărit plămânii.
Renunț la atmosferă și mă-nchid într-un cub de aer.
Clipele liniștite cu muchii de cub m-ascund de entorsa de suflet care mă pândește:
Ar urma inevitabil fractura.
Dar liniștea din cubul de aer mă va lecui
Prin efectul de compresă
Nici n-am apucat să mă bucur
Piei sferă urâcioasă, plămădită din sânge rău și rău de aer!
Of, sfera îmi va circumscrie cubul.
Din nou...
Știam că mi-a ales forma potrivită,
Am simțit riscul,
Și totuși am ales cubul...
Și te mai rog
- Și te mai rog să-nchizi ușa când pleci.
E răcoare aici.
Gânduri înghețate despre apropiata neființă.
Dar n-o încuia.
Lasă-i de vor, să vină.
Să vină să mă vadă pe mine, locul unde trăiește frica.
Frica de apropiata neființă.
Unii au venit și-apoi, toți vor veni odată și odată.
Cei mai mulți sunt intrigați, enervați.
Prea laș ca să simtă și ca să-și pună problema,
intrigatul enervat mă privește și se vede pe sine.
Și-și râde în nas și-și trântește ușa, și fuge de o altă
aceeași frică,
de frica gândului că atunci când se va opri,
va deveni și el locul unde trăiește frica. Prea târziu.
Numai eu știu că a devenit demult, în scăldătoare
chiar mai-nainte de a-l ruga să-nchidă ușa.
Deșertăciunea aceasta e aceeași
care mă duce cu gândul la Blaga.
și la răcoarea din vorbele lui.
ce mă rugau să-nchid ușa.
- Și te mai rog să-nchizi ușa când pleci.
E răcoare aici.
Gânduri înghețate despre apropiata neființă.
Dar n-o încuia.
Lasă-i de vor, să vină.
Să vină să mă vadă pe mine, locul unde trăiește frica.
Frica de apropiata neființă.
Unii au venit și-apoi, toți vor veni odată și odată.
Cei mai mulți sunt intrigați, enervați.
Prea laș ca să simtă și ca să-și pună problema,
intrigatul enervat mă privește și se vede pe sine.
Și-și râde în nas și-și trântește ușa, și fuge de o altă
aceeași frică,
de frica gândului că atunci când se va opri,
va deveni și el locul unde trăiește frica. Prea târziu.
Numai eu știu că a devenit demult, în scăldătoare
chiar mai-nainte de a-l ruga să-nchidă ușa.
Deșertăciunea aceasta e aceeași
care mă duce cu gândul la Blaga.
și la răcoarea din vorbele lui.
ce mă rugau să-nchid ușa.
marți, 17 ianuarie 1995
Bursa literară a scriitorului F. Șlapac în Scoția („TOMIS”)
***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 199?
În cadrul unei burse câștigate în Scoția, scriitorul Florin Șlapac a avut ocazia să lucreze timp de o lună la romanul pe care îl are în pregătire, într-un cadru inedit: un castel din secolul XVI așezat în mijlocul unei păduri seculare, pe malul râului Esk. Împreună cu el s-au mai aflat câțiva scriitori din America și Europa de Vest. Florin Șlapac a fost invitat să participe la întâlniri cu scriitori scoțieni, să viziteze redacțiile unor edituri și reviste literare cu sediul în Edinburgh și Londra.
luni, 16 ianuarie 1995
„Fantoma lui Gheorghiu -Dej” (TISMĂNEANU 1995)
Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, trad. M. Mihăieș & A. Ghimpu & I. Ploeșteanu & D. Roțcu & L. Sion, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, 215 p.
Cuprins
5 Mircea Mihăieș, „Stilistica” discursului politologic
19 Tragicomedia comunismului balcanic
Discipolii români ai lui Stalin
Cominternul și PCR ( I, II, III, IV)
Un stalinism pentru eternitate
Platforma antidestalinizării
Drumul spre puterea absolută
Manipulatorul manipulat
Atacul asupra aparatului de partid
Note
Discipolii români ai lui Stalin
Cominternul și PCR ( I, II, III, IV)
Un stalinism pentru eternitate
Platforma antidestalinizării
Drumul spre puterea absolută
Manipulatorul manipulat
Atacul asupra aparatului de partid
Note
75 Chei pentru descifrarea comunismului național („Hobbyul meu personal este edificarea comunismului în România”, N. Ceaușescu, august 1989)
Comunism național și stalinism național
Cultura politică a stalinismului românesc
Cum să înțelegem comunismul românesc (Antiintelectualism și conformism - Sectarism și ultracentrism - Fracționarism și tricentrism - Destalinizare și desatelitizare)
Concluzii
Post-Scriptum
Note
Comunism național și stalinism național
Cultura politică a stalinismului românesc
Cum să înțelegem comunismul românesc (Antiintelectualism și conformism - Sectarism și ultracentrism - Fracționarism și tricentrism - Destalinizare și desatelitizare)
Concluzii
Post-Scriptum
Note
105 Fantoma lui Gheorghiu-Dej
Dej și rivalii săi
Dej și bizantinismul politic
Acoliți și complici
Stilul lui Gheorghiu-Dej
Vendeta ca principiu politic
Geneza stalinismului național în România
Despre Dej și Ceaușescu
Dej și rivalii săi
Dej și bizantinismul politic
Acoliți și complici
Stilul lui Gheorghiu-Dej
Vendeta ca principiu politic
Geneza stalinismului național în România
Despre Dej și Ceaușescu
151 Putere personală și criza politică în România
Moștenirea Gheorghe Gheorghiu-Dej
O liberalizare de scurtă durată
Degradarea vieți politice din anii 80
Un regim vulnerabil
Nemulțumirea universală
Moștenirea Gheorghe Gheorghiu-Dej
O liberalizare de scurtă durată
Degradarea vieți politice din anii 80
Un regim vulnerabil
Nemulțumirea universală
172 Renașterea politicii în România
Sfârșitul comunismului dinastic al lui Ceaușescu
Renașterea politicii
Război civil sau reconciliere națională?
Sfârșitul comunismului dinastic al lui Ceaușescu
Renașterea politicii
Război civil sau reconciliere națională?
Addenda
192 În căutarea arhivelor pierdute (M. Mihăieși - V. Tismăneanu)
202 Labirintul de intrigi: Un microdicționar al personalităților marcante din PCR (Gh. Apostol, Emil Bodnăraș, N. Ceaușescu, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Ion Gh. Maurer, Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Leonte Răutu)
duminică, 15 ianuarie 1995
Doina Jela - Constanța Moisescu („TOMIS” 1995)
Doina Jela, Convorbire cu Constanța Moisescu, director adjunct al Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor, „Tomis”, Constanța, XXX, 294, ian. 1995, p. 14
Ce se înțelege prin „autor” în terminologia dv.?
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt frecvente și flagrante din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt frecvente și flagrante din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.
sâmbătă, 14 ianuarie 1995
Alexandru I (1777-1825)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 26-27
Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.
Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.
Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.
Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.
vineri, 13 ianuarie 1995
Alexandru II (1818-1881)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 28-29.
Cel mai mare reformator după Petru cel Mare, A. a schimbat profund structura socială și economică a Rusiei prerevoluționare.
Născut în familia domnitoare Romanov la 17 aprilie 1818, Aleksandr Nikolaevici a primit educația tradițională a unui prinț de coroană, studiind rusa, germana și franceza, dreptul și arta militară. După ce i-a succedat la tron tatălui său, Nicolae I, la 19 februarie 1855, cea mai presantă obligație era continuarea războiului Crimeii. Însă căderea Sevastopolului la 11 septembrie 1855 a provocat o dezordine totală în armată. Războiul a evidențiat incapacitatea fiecărei laturi a conducerii și armatei rusești, mai ales prin comparație cu țările industrializate din Occident. În martie 1856, A. a negociat Pacea de la Paris, care s-a repercutat nefavorabil asupra poziției internaționale a Rusiei.
A. a jurat să scoată țara din stagnarea socială, economică și militară. El a renunțat la politica conservatoare a tatălui său, conștient că reforma trebuia înfăptuită la toate nivelurile. Fiind primul țar rus care s-a înconjurat de consilieri competenți, acordîndu-le o libertate semnificativă, A. instituit primele reforme în domeniul birocrației locale. Legea zemstvelor din 11 ianuarie 1864 a promulgat crearea zemstvelor (adunări locale), care au preluat sarcina administrației locale de la guvern. Zemstvele formate din țărani, orășeni și proprietari de pămînt au străbătut un drum lung către îmbunătătirea conducerii.
A. a reformat sistemul judiciar în colaborare cu consilierii, care au creat și revizuit 446 de proiecte ale unui plan general, promulgat în 1864, ce includea judecata de către un juriu, procesul cuvenit și separarea sectorului judiciar de cel legislativ. Cea mai liberală dintre reformele lui A., aceasta a primit ultima directivă de la împărat.
Cea mai lungă ca durată, dar absolut necesară a fost reforma armatei în 1870 și 1874. Orientarea ei a fost imprimată de consilierul Dmitri Miliutin, ministru de război. După reorganizarea ministerului și statului major, învățămîntul militar a fost adus sub controlul ministerului. Starea socială a trecut pe locul doi față de aptitudini în promovarea ofițerilor calificați, iar educația elementară a fost asigurată pentru recruți.
Cea mai dramatică dintre reforme a constituit-o eliberarea șerbilor în 1861. Dîndu-și seama că o creștere economică nu se putea realiza atît timp cît dăinuia șerbia, A. început să studieze problema din 1856. După ce a centralizat propunerile de la toate nivelurile, A. eliberat șerbii la 19 februarie 1861, dîndu-le drepturi și un mic lot de pămînt.
În ciuda reformelor sale, A. nu a fost un liberal. El credea în absolutismul autocrației, susținînd că autoritatea i-a fost încredințată de Dumnezeu. A. considera că poporul Rusiei era incapabil să trăiască sub o conducere constituțională reprezentativă.
Așa cum s-a întîmplat și altor „despoți luminați” din secolul XIX, reformele lui A. l-au dus la pierire. Mișcarea de reformă a determinat o renaștere a gîndirii revoluționare ca un clasic exemplu al teoriei despre creșterea așteptărilor. După ce i s-a oferit o doză de libertate socială, poporul rus avea să ceară mai mult. A. avea să fie asasinat la 9 martie 1881 de un grup terorist numit Partidul Voința Poporului.
Referințe bibliografice complementare
R. Chaques, The Twilight of Imperial Russia, Oxford University Press, New York, 1959
H. Sett-Watson, The Decline of Imperial Russia. 1855-1914, Methuen, London , 1951.
Cel mai mare reformator după Petru cel Mare, A. a schimbat profund structura socială și economică a Rusiei prerevoluționare.
Născut în familia domnitoare Romanov la 17 aprilie 1818, Aleksandr Nikolaevici a primit educația tradițională a unui prinț de coroană, studiind rusa, germana și franceza, dreptul și arta militară. După ce i-a succedat la tron tatălui său, Nicolae I, la 19 februarie 1855, cea mai presantă obligație era continuarea războiului Crimeii. Însă căderea Sevastopolului la 11 septembrie 1855 a provocat o dezordine totală în armată. Războiul a evidențiat incapacitatea fiecărei laturi a conducerii și armatei rusești, mai ales prin comparație cu țările industrializate din Occident. În martie 1856, A. a negociat Pacea de la Paris, care s-a repercutat nefavorabil asupra poziției internaționale a Rusiei.
A. a jurat să scoată țara din stagnarea socială, economică și militară. El a renunțat la politica conservatoare a tatălui său, conștient că reforma trebuia înfăptuită la toate nivelurile. Fiind primul țar rus care s-a înconjurat de consilieri competenți, acordîndu-le o libertate semnificativă, A. instituit primele reforme în domeniul birocrației locale. Legea zemstvelor din 11 ianuarie 1864 a promulgat crearea zemstvelor (adunări locale), care au preluat sarcina administrației locale de la guvern. Zemstvele formate din țărani, orășeni și proprietari de pămînt au străbătut un drum lung către îmbunătătirea conducerii.
A. a reformat sistemul judiciar în colaborare cu consilierii, care au creat și revizuit 446 de proiecte ale unui plan general, promulgat în 1864, ce includea judecata de către un juriu, procesul cuvenit și separarea sectorului judiciar de cel legislativ. Cea mai liberală dintre reformele lui A., aceasta a primit ultima directivă de la împărat.
Cea mai lungă ca durată, dar absolut necesară a fost reforma armatei în 1870 și 1874. Orientarea ei a fost imprimată de consilierul Dmitri Miliutin, ministru de război. După reorganizarea ministerului și statului major, învățămîntul militar a fost adus sub controlul ministerului. Starea socială a trecut pe locul doi față de aptitudini în promovarea ofițerilor calificați, iar educația elementară a fost asigurată pentru recruți.
Cea mai dramatică dintre reforme a constituit-o eliberarea șerbilor în 1861. Dîndu-și seama că o creștere economică nu se putea realiza atît timp cît dăinuia șerbia, A. început să studieze problema din 1856. După ce a centralizat propunerile de la toate nivelurile, A. eliberat șerbii la 19 februarie 1861, dîndu-le drepturi și un mic lot de pămînt.
În ciuda reformelor sale, A. nu a fost un liberal. El credea în absolutismul autocrației, susținînd că autoritatea i-a fost încredințată de Dumnezeu. A. considera că poporul Rusiei era incapabil să trăiască sub o conducere constituțională reprezentativă.
Așa cum s-a întîmplat și altor „despoți luminați” din secolul XIX, reformele lui A. l-au dus la pierire. Mișcarea de reformă a determinat o renaștere a gîndirii revoluționare ca un clasic exemplu al teoriei despre creșterea așteptărilor. După ce i s-a oferit o doză de libertate socială, poporul rus avea să ceară mai mult. A. avea să fie asasinat la 9 martie 1881 de un grup terorist numit Partidul Voința Poporului.
Referințe bibliografice complementare
R. Chaques, The Twilight of Imperial Russia, Oxford University Press, New York, 1959
H. Sett-Watson, The Decline of Imperial Russia. 1855-1914, Methuen, London , 1951.
joi, 12 ianuarie 1995
Oscar Humberto Mejia Victores (1930-2016)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 330.
Asemeni multora dictatori militari anticomuniști din America Centrală, cel al Guatemalei, Mejia Victores, a preluat puterea printr-o lovitură de stat, fiind susținut financiar și diplomatic de SUA.
După ce s-a înrolat în armată la 18 ani, în 1955 M. a urmat cursuri speciale în zona americană a Canalului, manifestînd receptivitate față de politica externă conservatoare a administrației Eisenhower. Calitățile sale au fost remarcate de instructorii americani. În 1960 a urmat Școala Militară Superioară din Ciudad de Mexico, pe care a absolvit-o cu rezultate meritorii.
În 1980, M. obține gradul de general, dar între timp se implicase în politică. După ce a comandat Zona Militară General Justo Rafino Barrios, a fost numit inspector general al armatei și ulterior viceministru al apărării. În martie 1982, generalul Efrain Montt a condus un grup de ofițeri, între care și M., într-o lovitură de stat împotiva președintelui Anibal Guevara.
Montt l-a numit pe M. ministru al apărării. Cînd a devenit evident că Montt nu acționa rapid în direcția stabilității economice și a distrugerii gherilelor de stînga, M. a organizat lovitura de stat la 8 august 1983. Recunoscând în M. un aliat anticomunist, adminstrația Reagan a subvenționat cu milioane de dolari lovitura din Guatemala.
M. a continuat exterminarea gherilelor și a dat dovadă de inflexibilitate față de tendințele comuniste ale vecinei Nicaragua. A generat grave încălcări ale drepturilor omului, ceea ce a dus la deteriorarea relațiilor cu SUA. Nemulțumit, Congresul a diminuat cu 63 de milioane de dolari ajutorul acordat țării.
Lipsit de fonduri și nevoit să facă față unor presiuni interne și externe, M. a organizat alegeri în noiembrie 1985. După un balotaj înregistrat în decembrie, dictatorul a fost silit să părsească postul, iar Marco Arevalo a devenit președinte civil.
Referințe bibliografice complementare:
G. A. Fauriol & E. Loser, Guatemala s Politic al Puzzle, New Jersey, Transaction Publishers, 1988.
J. Painter, Guatemala, False Hope, False Freedom, London, Latin American Bureau, 1989.
Asemeni multora dictatori militari anticomuniști din America Centrală, cel al Guatemalei, Mejia Victores, a preluat puterea printr-o lovitură de stat, fiind susținut financiar și diplomatic de SUA.
După ce s-a înrolat în armată la 18 ani, în 1955 M. a urmat cursuri speciale în zona americană a Canalului, manifestînd receptivitate față de politica externă conservatoare a administrației Eisenhower. Calitățile sale au fost remarcate de instructorii americani. În 1960 a urmat Școala Militară Superioară din Ciudad de Mexico, pe care a absolvit-o cu rezultate meritorii.
În 1980, M. obține gradul de general, dar între timp se implicase în politică. După ce a comandat Zona Militară General Justo Rafino Barrios, a fost numit inspector general al armatei și ulterior viceministru al apărării. În martie 1982, generalul Efrain Montt a condus un grup de ofițeri, între care și M., într-o lovitură de stat împotiva președintelui Anibal Guevara.
Montt l-a numit pe M. ministru al apărării. Cînd a devenit evident că Montt nu acționa rapid în direcția stabilității economice și a distrugerii gherilelor de stînga, M. a organizat lovitura de stat la 8 august 1983. Recunoscând în M. un aliat anticomunist, adminstrația Reagan a subvenționat cu milioane de dolari lovitura din Guatemala.
M. a continuat exterminarea gherilelor și a dat dovadă de inflexibilitate față de tendințele comuniste ale vecinei Nicaragua. A generat grave încălcări ale drepturilor omului, ceea ce a dus la deteriorarea relațiilor cu SUA. Nemulțumit, Congresul a diminuat cu 63 de milioane de dolari ajutorul acordat țării.
Lipsit de fonduri și nevoit să facă față unor presiuni interne și externe, M. a organizat alegeri în noiembrie 1985. După un balotaj înregistrat în decembrie, dictatorul a fost silit să părsească postul, iar Marco Arevalo a devenit președinte civil.
Referințe bibliografice complementare:
G. A. Fauriol & E. Loser, Guatemala s Politic al Puzzle, New Jersey, Transaction Publishers, 1988.
J. Painter, Guatemala, False Hope, False Freedom, London, Latin American Bureau, 1989.
miercuri, 11 ianuarie 1995
Menelik II (1844-1913)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 330-331
Împăratul etiopian Menlik II a dublat suprafața țării prin anexări și a învins o armată europeană într-una din cele mai mari bătălii din istoria Africii.
Fiu al regelui Haile Malakot din Shewa, M. s- anăscut pe 17 august 1844 la Ankober, în Shewa, o provincie semiautonomă a Imperiului Etiopian și a primit numele Sahle Miriam. Cînd tatăl său a fost ucis îm timpul invadării Shewei de către forțele imperiale în 1855, S. M. a fost luat prizonier de către împăratul etiopian Teodoros II. În 1865 a evadat și s-a întors în Shewa. La 21 de ani, l-a înlăturat de la putere pe conducătorul Shewei, Bezebeh, și s-a declarat negus (rege) al provinciei.
Sub controlul nominal a doi împărați, S. M. și-a consolidat puterea și a inițiat o politică de expansiune în numele coroanei. La moartea împăratului Yohannes IV în 1889, S. M., cel mai puternic om din țară, a revendicat coroana imperială și a adoptat numele de Menelik II.
În 1889, M. a semnat tratatul de la Uccialli cu Italia. Italienii au redactat două versiuni, una în limba italiană și una în limba amharică. Potrivit celei dintâi, Etiopia devenea protectorat italian. M. a anulat înțelegerea. În bătălia de la Adowa, dela 1 martie 1896, forțele lui au învins armata italiană într-un din cele mai mari bătălii din istoria Africii. Ca urmare, Etiopia a obțiut suveranitate deplină și poziția de conducător a lui M. nu a mai fost amenințată.
În 1906-1907, a suferit mai multr atacuri de paralizie. Puterea a fost preluată de soția sa și un regent înainte de a fi transmisă nepotului Lij Iyasu. M. a murit la 12 decembrie 1913 în capitala etiopiană întemeiată de el, Addis-Abeba.
Referințe bibliografice complementare: Harold Marcus, The Life and Times of Menelik II. Ethiopia 1844-1913, Clarendon press, Oxford, 1975.
Împăratul etiopian Menlik II a dublat suprafața țării prin anexări și a învins o armată europeană într-una din cele mai mari bătălii din istoria Africii.
Fiu al regelui Haile Malakot din Shewa, M. s- anăscut pe 17 august 1844 la Ankober, în Shewa, o provincie semiautonomă a Imperiului Etiopian și a primit numele Sahle Miriam. Cînd tatăl său a fost ucis îm timpul invadării Shewei de către forțele imperiale în 1855, S. M. a fost luat prizonier de către împăratul etiopian Teodoros II. În 1865 a evadat și s-a întors în Shewa. La 21 de ani, l-a înlăturat de la putere pe conducătorul Shewei, Bezebeh, și s-a declarat negus (rege) al provinciei.
Sub controlul nominal a doi împărați, S. M. și-a consolidat puterea și a inițiat o politică de expansiune în numele coroanei. La moartea împăratului Yohannes IV în 1889, S. M., cel mai puternic om din țară, a revendicat coroana imperială și a adoptat numele de Menelik II.
În 1889, M. a semnat tratatul de la Uccialli cu Italia. Italienii au redactat două versiuni, una în limba italiană și una în limba amharică. Potrivit celei dintâi, Etiopia devenea protectorat italian. M. a anulat înțelegerea. În bătălia de la Adowa, dela 1 martie 1896, forțele lui au învins armata italiană într-un din cele mai mari bătălii din istoria Africii. Ca urmare, Etiopia a obțiut suveranitate deplină și poziția de conducător a lui M. nu a mai fost amenințată.
În 1906-1907, a suferit mai multr atacuri de paralizie. Puterea a fost preluată de soția sa și un regent înainte de a fi transmisă nepotului Lij Iyasu. M. a murit la 12 decembrie 1913 în capitala etiopiană întemeiată de el, Addis-Abeba.
Referințe bibliografice complementare: Harold Marcus, The Life and Times of Menelik II. Ethiopia 1844-1913, Clarendon press, Oxford, 1975.
marți, 10 ianuarie 1995
Muhammad ibn Falah (c. 1400-1461)
A. Axelrod & C.Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 342.
Întemeietorul sectei Mushasha a musulmanilor șiiți, M. a militat pentru un stat ghidat de zelul său mesianic.
Descendent al unui imam șiit, M. a primit educația islamică uzuală la al-Hillah, un cunoscut centru de studiu islamic. Acolo a adoptat concepții atît de contrare gîndirii tradiționale, încât unii le considerau eretice.
În 1436, M. a început să predice în tribul său, mergînd din clan în clan. Spera să formeze o asociație a musulmanilor nemulțumiți în locurile de la frontiera dintre Iran și Irak. El se prezenta ca Mahdi și reprezentantul lui Ali, urmașul Profetului Muhammad.
Forțele islamice ortodoxe s-au îndreptat împotriva coaliției sale în 1440. El a reușit să se regrupeze și a capturat Hoveyzieh în februarie 1441. M. a stabilit capitala sectei Mushasha în acest oraș.
Timp de 10 ani, forțele islamice ortodoxe au atacat Hoveyzieh, dar au fost respinse. M. și-a extins influența, controlînd regiunea dintre Hoveyzieh și fluviul Tigru. El a scris doctrina Mushasha, similară Coranului, autointitulîndu-se lider religios și conducător militar și laic. La moartea sa, activitatea a fost continuată de fiul său.
Întemeietorul sectei Mushasha a musulmanilor șiiți, M. a militat pentru un stat ghidat de zelul său mesianic.
Descendent al unui imam șiit, M. a primit educația islamică uzuală la al-Hillah, un cunoscut centru de studiu islamic. Acolo a adoptat concepții atît de contrare gîndirii tradiționale, încât unii le considerau eretice.
În 1436, M. a început să predice în tribul său, mergînd din clan în clan. Spera să formeze o asociație a musulmanilor nemulțumiți în locurile de la frontiera dintre Iran și Irak. El se prezenta ca Mahdi și reprezentantul lui Ali, urmașul Profetului Muhammad.
Forțele islamice ortodoxe s-au îndreptat împotriva coaliției sale în 1440. El a reușit să se regrupeze și a capturat Hoveyzieh în februarie 1441. M. a stabilit capitala sectei Mushasha în acest oraș.
Timp de 10 ani, forțele islamice ortodoxe au atacat Hoveyzieh, dar au fost respinse. M. și-a extins influența, controlînd regiunea dintre Hoveyzieh și fluviul Tigru. El a scris doctrina Mushasha, similară Coranului, autointitulîndu-se lider religios și conducător militar și laic. La moartea sa, activitatea a fost continuată de fiul său.
luni, 9 ianuarie 1995
Muhammad ibn Tughluq (c. 1290-1351)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000, p. 342-343 (eng. 1995)
Ajungând la cîrma sultanatului Delhi, M. l-a guvernat cu severitate și nepricepere care au dus la decăderea acestuia.
În copilărie, M. s-a remarcat prin agerime, devenid un cunoscător perfect al Coranului, în jurisprudență musulmană, astronomie, logică, filosofie, medicină și retorică. Înainte de a urca pe tron, fusese comandant militar, trimis de tatăl său în orașul Deccan ca să-o reprime pe prinții hinduși, un exercițiu care avea să-l pregătească pentru viitor. După ce i-a succedat la tron tatălui în 1325, M. a trebuit să facă față unui număr de 32 de rebeliuni.
Sperînd să-și legitimeaze autoritatea și să-și întărească puterea, M. a încercat să-i atragă de partea sa pe teologii și misticii musulmani. Însă aceștia au refuzat cooperarea și M. i-a risipit prin India de nord, acțiune care i-a atras faima de necredincios. În 1327 a mutat capitala la Deccan, la 900 km de Delhi, forțînd migrarea une mari părți de populație. După ce și-a dat seama de eșec, a poruncit să se mute capitala la Delhi.
În 1328, sperînd să îndrepte situația provocată de nebunia financiară a mutării, M. instituit impozite mai mari în zona deltei dintre fluviile Gange și Jamuna. Brutalitatea cu care s-au colectat banii a provocat o răscoală care s-a soldat cu distrugerea unei mari părți din bogat zonă agrară, ce a avut un efect catastrofal asupra economiei. În efortul de a stabiliza moneda șubredă, a introdus bani de aramă, fără să ia măsuri pentru ocrotirea rezervelor de cupru. Rezultatul a fost o inflație înspăimîntătoare și o mare rată a falsificărilor.
În dorința de a-și extinde frontierele spre vest, M. a plănuit o expediție în Horasan, pe care nu a reușit să o materializeze. Apoi a încercat să stabilizeze granița de nord în 1329, dar a suferit o gravă înfrîngere din partea forțelor chineze. M. a fost ucis în 1351 înr-o luptă împotriva rebelilor din Sind. Moartea sa a marcat începutul sfîrșitului pentru Imperiul Delhi.
Ajungând la cîrma sultanatului Delhi, M. l-a guvernat cu severitate și nepricepere care au dus la decăderea acestuia.
În copilărie, M. s-a remarcat prin agerime, devenid un cunoscător perfect al Coranului, în jurisprudență musulmană, astronomie, logică, filosofie, medicină și retorică. Înainte de a urca pe tron, fusese comandant militar, trimis de tatăl său în orașul Deccan ca să-o reprime pe prinții hinduși, un exercițiu care avea să-l pregătească pentru viitor. După ce i-a succedat la tron tatălui în 1325, M. a trebuit să facă față unui număr de 32 de rebeliuni.
Sperînd să-și legitimeaze autoritatea și să-și întărească puterea, M. a încercat să-i atragă de partea sa pe teologii și misticii musulmani. Însă aceștia au refuzat cooperarea și M. i-a risipit prin India de nord, acțiune care i-a atras faima de necredincios. În 1327 a mutat capitala la Deccan, la 900 km de Delhi, forțînd migrarea une mari părți de populație. După ce și-a dat seama de eșec, a poruncit să se mute capitala la Delhi.
În 1328, sperînd să îndrepte situația provocată de nebunia financiară a mutării, M. instituit impozite mai mari în zona deltei dintre fluviile Gange și Jamuna. Brutalitatea cu care s-au colectat banii a provocat o răscoală care s-a soldat cu distrugerea unei mari părți din bogat zonă agrară, ce a avut un efect catastrofal asupra economiei. În efortul de a stabiliza moneda șubredă, a introdus bani de aramă, fără să ia măsuri pentru ocrotirea rezervelor de cupru. Rezultatul a fost o inflație înspăimîntătoare și o mare rată a falsificărilor.
În dorința de a-și extinde frontierele spre vest, M. a plănuit o expediție în Horasan, pe care nu a reușit să o materializeze. Apoi a încercat să stabilizeze granița de nord în 1329, dar a suferit o gravă înfrîngere din partea forțelor chineze. M. a fost ucis în 1351 înr-o luptă împotriva rebelilor din Sind. Moartea sa a marcat începutul sfîrșitului pentru Imperiul Delhi.
duminică, 8 ianuarie 1995
al Muizz (c. 930-975)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 343
Fondatorul orașului Cairo, unul din cei mai puternic califi fatimizi, a cucerit în cel din urmă Egiptul.
Succesor al tatălui său, al-Mansur, în 953, la 22 de ani, M. a devenit calif fatimid, domnind peste Maroc, Algeria și Tunisia. Curînd avea să anexeze și Sicilia. Iritat de așa-zisa insolență a locuitorilor din ținuturile de apus sale regatului, M. l-a trimis pe cel mai capabil general, Jawhar,să restabilească autoritatea califului, mai ales în orașul Fez. În 955, Jawhar s-a îndreptat spre Atlantic și a invadat Spania musulmană, jefuind regiunea de coastă și incendiind un mare număr de corăbii.
M. avea de gând să cucerească Egiptul, ceea ce nici un calif fatimid nu reușise. El a plănuit invazia din 966, dar a amînat-o din cauza mamei sale care voia să facă un pelerinaj la Mecca și trebuia să treacă prin Egipt. La întoarcerea de la Mecca, ea l-a rugat să mai zăbovească, deoarece se bucurase de o primire bună din partea conducătorului egiptean, Kafur. Resemnat, M. a așteptat pînă după moartea lui Kafur, în 968. Cînd a pornit invazia, Jawhar i-a învins pe gipteni în decurs de un an.
Pentru a menține controlul fatimid al Egiptului, M. și-a mutat capitala în Egiptîn, dezvoltînd orașul Cairo în 972, la nord de vechiul oraș al-Fustat. Avînd controlul Egiptului, a pornit armatele fatimide spre Siria în octombrie 975. El a fost urmat la tron de fiul său, care a întărit stăpînirea ftimzilor asupra Siriei, stăpînire care va dura pînă în secolul XI.
Fondatorul orașului Cairo, unul din cei mai puternic califi fatimizi, a cucerit în cel din urmă Egiptul.
Succesor al tatălui său, al-Mansur, în 953, la 22 de ani, M. a devenit calif fatimid, domnind peste Maroc, Algeria și Tunisia. Curînd avea să anexeze și Sicilia. Iritat de așa-zisa insolență a locuitorilor din ținuturile de apus sale regatului, M. l-a trimis pe cel mai capabil general, Jawhar,să restabilească autoritatea califului, mai ales în orașul Fez. În 955, Jawhar s-a îndreptat spre Atlantic și a invadat Spania musulmană, jefuind regiunea de coastă și incendiind un mare număr de corăbii.
M. avea de gând să cucerească Egiptul, ceea ce nici un calif fatimid nu reușise. El a plănuit invazia din 966, dar a amînat-o din cauza mamei sale care voia să facă un pelerinaj la Mecca și trebuia să treacă prin Egipt. La întoarcerea de la Mecca, ea l-a rugat să mai zăbovească, deoarece se bucurase de o primire bună din partea conducătorului egiptean, Kafur. Resemnat, M. a așteptat pînă după moartea lui Kafur, în 968. Cînd a pornit invazia, Jawhar i-a învins pe gipteni în decurs de un an.
Pentru a menține controlul fatimid al Egiptului, M. și-a mutat capitala în Egiptîn, dezvoltînd orașul Cairo în 972, la nord de vechiul oraș al-Fustat. Avînd controlul Egiptului, a pornit armatele fatimide spre Siria în octombrie 975. El a fost urmat la tron de fiul său, care a întărit stăpînirea ftimzilor asupra Siriei, stăpînire care va dura pînă în secolul XI.
sâmbătă, 7 ianuarie 1995
Meiji (Mutsushito) (1852-1912)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 329
Meiji, unul dintre cei mai iubiți și mai eficienți împărați din istoria Japoniei, a întronat era industrială în țara sa, trezindu-i interesul față de cultura occidentală.
Născut la 3 noimbrie 1852, la Kyoto, Mutsushito era al doilea fiu al împăratului Komei. La desemnarea sa ca moștenitor, în iulie 1860, el a luat numele Meiji, iar în decembrie 1866 a urcat pe tron, fiind încoronat la 9 ianuarie 1867.
În ianuarie 1868, forțele ostile regimului militar Tokugawa l-au înlăturat de la putere pe Yoshinobu Tokugawa, ultimul shogun. Acest fapt i-a redat împărtului autoritatea politică supremă, punând capăt unei perioade de o mie de ani de conducere miliară feudală. În contrast cu tatăl său, M. a contribuit la introducerea obiceiurilor occidentale. La 6 aprilie 1868, a emis Carta Jurămînt, care dădea expresie atașamentului față de modernizare și a mutat curtea din vechea capitală Kyoto la Edo, căreia i-a schimbat numele în Tokyo, „Capitala din Răsărit”.
În 1871, guvernul a înlocuit conducătorii provinciali autonomi cu conduceri centralizate ale prefecturilor care depindeau direct de Tokyo. Un an mai tîziu, guvernul a revizuit vechile politici agrare feudale, acordînd o mai mare mobilitate țăranilor, iar în 1873 a luat măsuri în domeniul educației și al serviciului militar. El a atenuat stresul social derivat din rigurosul sistem de clase sociale, desființînd clasa samurailor și anulînd muilte restricții, printre care și cele legate de slujbă și cu privire la caste. Guvernarea M. și-a consolidat puterea înăbușind prin forță revoltele locale din următorii trei ani.
Japonia a dobîndit un statut mai înalt în comunitate internațională odată cu transformarea conducerii imperiale în monarhie constituțională, deși menținea dreptul divin și inviolabilitatea coroanei. Guvernul M. a purtat cu succes războiul chino-japonez (1894-1895) și ruso-japonez (1904-1905), a anexat Coreea și Taiwanul și a menținut controlul asupra Manciuriei.
Guvernul M. a edificat statul japonez modern. Împăratul, deși o figură decorativă, a contribuit la succesele guvernului prin faptul că și-a dat asentimentul la programele acestuia. Iubit de supuși, a manifesta o reală preocupare pentru soarta lor, ceea ce i-a permis să atenueze opoziția față de numeroasele reforme ale guvernului său. Când s-a răspâțndit vestea despre boala sa în 1912, mii de oameni s-au adunat în fața palatului imperial ca să se roage pentru el. A murit în 30 iulie a aceluiași an.
Referințe bibliografice complementare: Nobutaka Ike, The Beginnings of Political Democracy in Japan, John Hopkins University Press, Baltimore, 1950; Marius B. Jansen, Sakatomo Ryoma and the Meiji Restoration, Princeton University Press, princeton, 1961
Meiji, unul dintre cei mai iubiți și mai eficienți împărați din istoria Japoniei, a întronat era industrială în țara sa, trezindu-i interesul față de cultura occidentală.
Născut la 3 noimbrie 1852, la Kyoto, Mutsushito era al doilea fiu al împăratului Komei. La desemnarea sa ca moștenitor, în iulie 1860, el a luat numele Meiji, iar în decembrie 1866 a urcat pe tron, fiind încoronat la 9 ianuarie 1867.
În ianuarie 1868, forțele ostile regimului militar Tokugawa l-au înlăturat de la putere pe Yoshinobu Tokugawa, ultimul shogun. Acest fapt i-a redat împărtului autoritatea politică supremă, punând capăt unei perioade de o mie de ani de conducere miliară feudală. În contrast cu tatăl său, M. a contribuit la introducerea obiceiurilor occidentale. La 6 aprilie 1868, a emis Carta Jurămînt, care dădea expresie atașamentului față de modernizare și a mutat curtea din vechea capitală Kyoto la Edo, căreia i-a schimbat numele în Tokyo, „Capitala din Răsărit”.
În 1871, guvernul a înlocuit conducătorii provinciali autonomi cu conduceri centralizate ale prefecturilor care depindeau direct de Tokyo. Un an mai tîziu, guvernul a revizuit vechile politici agrare feudale, acordînd o mai mare mobilitate țăranilor, iar în 1873 a luat măsuri în domeniul educației și al serviciului militar. El a atenuat stresul social derivat din rigurosul sistem de clase sociale, desființînd clasa samurailor și anulînd muilte restricții, printre care și cele legate de slujbă și cu privire la caste. Guvernarea M. și-a consolidat puterea înăbușind prin forță revoltele locale din următorii trei ani.
Japonia a dobîndit un statut mai înalt în comunitate internațională odată cu transformarea conducerii imperiale în monarhie constituțională, deși menținea dreptul divin și inviolabilitatea coroanei. Guvernul M. a purtat cu succes războiul chino-japonez (1894-1895) și ruso-japonez (1904-1905), a anexat Coreea și Taiwanul și a menținut controlul asupra Manciuriei.
Guvernul M. a edificat statul japonez modern. Împăratul, deși o figură decorativă, a contribuit la succesele guvernului prin faptul că și-a dat asentimentul la programele acestuia. Iubit de supuși, a manifesta o reală preocupare pentru soarta lor, ceea ce i-a permis să atenueze opoziția față de numeroasele reforme ale guvernului său. Când s-a răspâțndit vestea despre boala sa în 1912, mii de oameni s-au adunat în fața palatului imperial ca să se roage pentru el. A murit în 30 iulie a aceluiași an.
Referințe bibliografice complementare: Nobutaka Ike, The Beginnings of Political Democracy in Japan, John Hopkins University Press, Baltimore, 1950; Marius B. Jansen, Sakatomo Ryoma and the Meiji Restoration, Princeton University Press, princeton, 1961
vineri, 6 ianuarie 1995
Cesare Borgia (1475 Roma - 1507 Spania)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000
C. B., prototipul lui Machiavelli pentru studiul despre putere Principele, era membrul unei vechi familii spaniole care s-a mutat în Italia și a dat doi papi și alți conducători ai Bisericii și ai corpului politic în frământatul secol XV.
Născut la Roma în septembrie 1475, C. B. era fiul lui Rodrigo Borgia, cardinal și apoi papă (Alexandru VI). Sora lui, Lucrezia, avea să se dovedească o nemiloasă mînuitoare a puterii în propriul interes. Tînărul Cesare a studiat la universitățile din Perugia și Pisa, obținînd licența în dreptul canonic și civil la vîrsta de 15 ani. În 1491, la 16 ani, C. a primit învestitura de episcop de Pamplona, iar în anul următor, când tatăl său a devenit papă, a avansat la funcția de arhiepiscop de Valencia. A devenit cardinal în 1493 și a fost unul dintre cei mai apropiați consilieri ai tatălui său.
În ciuda promovării sale rapide în ierarhia bisericească, tînărului Borgia îi displăcea viața religoasă, preferințele sale îndreptîndu-se spre cariera militară. În 1497, fratele său Juan, care fusese ridicat la rangul de comandant al armatei papale, fiindu-i preferat lui Cesare, a fost ucis în împrejurări misterioase. Uni istorici cred că, din gelozie, C. a pus la cale crima, dar nu există o dovadă în acest sens. C. a renunțat la funcția de cardinal în 1498 și a plecat în Franța pentru a închieia o căsătorie politică cu Charlotte d Albret, sora regelui Navarrei. Aceasta le-a dezvăluit francezilor grandiosul proiect al lui C. B. de a crea un stat pentru el în Italia. După doi sau trei ani, C., acum căpitan-general al armatei papale, i-a atras pe aliații francezi într-o campanie menită să înfrîngă rezistența multor orașe italiene față de influența papală.
Alexandru VI a murit în august 1503, înainte ca fiul său să cîștige toate orașele pe care le dorea. Din cauza ostilității noului papă, Iulius II, B. nu a putut să-și pună în practică programul. Din porunca noului papă, el a fost arestat, apoi eliberat, după care a fugit la Neapole, unde avea să fie din nou arestat. Dus în Spania pentru a fi întemnițat, el a evadat și s-a angajat în serviciul cumnatului său, regele Navarrei. B.a fost ucis în luptă la Viana la 12 martie 1507.
Referințe bibliografice complementare: Sarah Bradford, Cesare Borgia. His Life and Times, Macmillan, New York, 1976.
C. B., prototipul lui Machiavelli pentru studiul despre putere Principele, era membrul unei vechi familii spaniole care s-a mutat în Italia și a dat doi papi și alți conducători ai Bisericii și ai corpului politic în frământatul secol XV.
Născut la Roma în septembrie 1475, C. B. era fiul lui Rodrigo Borgia, cardinal și apoi papă (Alexandru VI). Sora lui, Lucrezia, avea să se dovedească o nemiloasă mînuitoare a puterii în propriul interes. Tînărul Cesare a studiat la universitățile din Perugia și Pisa, obținînd licența în dreptul canonic și civil la vîrsta de 15 ani. În 1491, la 16 ani, C. a primit învestitura de episcop de Pamplona, iar în anul următor, când tatăl său a devenit papă, a avansat la funcția de arhiepiscop de Valencia. A devenit cardinal în 1493 și a fost unul dintre cei mai apropiați consilieri ai tatălui său.
În ciuda promovării sale rapide în ierarhia bisericească, tînărului Borgia îi displăcea viața religoasă, preferințele sale îndreptîndu-se spre cariera militară. În 1497, fratele său Juan, care fusese ridicat la rangul de comandant al armatei papale, fiindu-i preferat lui Cesare, a fost ucis în împrejurări misterioase. Uni istorici cred că, din gelozie, C. a pus la cale crima, dar nu există o dovadă în acest sens. C. a renunțat la funcția de cardinal în 1498 și a plecat în Franța pentru a închieia o căsătorie politică cu Charlotte d Albret, sora regelui Navarrei. Aceasta le-a dezvăluit francezilor grandiosul proiect al lui C. B. de a crea un stat pentru el în Italia. După doi sau trei ani, C., acum căpitan-general al armatei papale, i-a atras pe aliații francezi într-o campanie menită să înfrîngă rezistența multor orașe italiene față de influența papală.
Alexandru VI a murit în august 1503, înainte ca fiul său să cîștige toate orașele pe care le dorea. Din cauza ostilității noului papă, Iulius II, B. nu a putut să-și pună în practică programul. Din porunca noului papă, el a fost arestat, apoi eliberat, după care a fugit la Neapole, unde avea să fie din nou arestat. Dus în Spania pentru a fi întemnițat, el a evadat și s-a angajat în serviciul cumnatului său, regele Navarrei. B.a fost ucis în luptă la Viana la 12 martie 1507.
Referințe bibliografice complementare: Sarah Bradford, Cesare Borgia. His Life and Times, Macmillan, New York, 1976.
joi, 5 ianuarie 1995
Istvan Tisza (1861 Budapesta -1918 Budapesta)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 480-481
În calitate de prim-ministru al Ungariei înainte de primul război mondial, T. a sprijinit monarhia austro-ungară și promovat alianța cu Germania.
Fiu al al unui președinte la consiliului de miniștri, T. I. s-a născut la Budapesta la 22 aprilie 1861 și a îmbrățișat cariera politică. A intrat în parlamentul ungar în 1886 ca membru al Partidului Liberal, devenind în scurt timp șef al partidului care sprijinea monarhia duală. Cînd, în 1903, liberalii au cîștigat majoritatea, T. a fost numit prim-ministru, funcție pe care a pierdut-o la alegerile din 1905.
Ca urmare a înfrîngerii liberalilor, T. a dizolvat partidul și a format în 1910 Partidul Muncii. În ciuda numelui, platforma lui T. era bzată pe șovinismul maghiar și sprijinirea proprietarilor de pământ. El a fost ales președinte al Camerei inferioare în 1912 și a redevenit prim-mnistru în iunie 1913.
Cînd radicalii sîrbi l-au asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în iulie 1914, T. s-a opus declanșării războiului cu Serbia, deoarece credea că, anexînd acestă țară, afluxul de slavi ce ar fi rezultat ar fi pus în primejdie sistemul dualist. El a sprijinit intrarea Austro-Ungariei în război numai după ce i s-au dat asigurări că Serbia nu va fi anexată.
T. a condus cu duritate Ungaria în timpul primului război mondial, opunîndu-se cu înverșunare oricărei încercări de federalizare a Austro-Ungariei, ceea ce, credea el, ar fi diminuat importanța Ungariei. Cînd, în 1916, împărtul Franz Jozef a murit, T. s-a opus încercării noului împărat, Carol I, de a extinde drepturile electorale și a demisionat în semn de protest în iunie 1917. A continuat să activeze în armată, unde a primit o funcție de comandă pe frontul italian. La sfîrșitul războiului a încercat să stabilească o uniune cu Austria în locul dualismului care nu mai avea nici o șansă.
Pacea de la Paris - numită „pacea de la sfîrșitul păcii” - care a pus capăt războiului, a fost nefastă Ungariei. Opinia publică l-a blamat pe T. pentru suferința Ungariei în timpul și după sfîrșitul războiului. La 31 octombrie 1918, în timpul tulburărilor care au însoțit declarația de independență a Ungariei, T. a fost omorît de mulțime.
În calitate de prim-ministru al Ungariei înainte de primul război mondial, T. a sprijinit monarhia austro-ungară și promovat alianța cu Germania.
Fiu al al unui președinte la consiliului de miniștri, T. I. s-a născut la Budapesta la 22 aprilie 1861 și a îmbrățișat cariera politică. A intrat în parlamentul ungar în 1886 ca membru al Partidului Liberal, devenind în scurt timp șef al partidului care sprijinea monarhia duală. Cînd, în 1903, liberalii au cîștigat majoritatea, T. a fost numit prim-ministru, funcție pe care a pierdut-o la alegerile din 1905.
Ca urmare a înfrîngerii liberalilor, T. a dizolvat partidul și a format în 1910 Partidul Muncii. În ciuda numelui, platforma lui T. era bzată pe șovinismul maghiar și sprijinirea proprietarilor de pământ. El a fost ales președinte al Camerei inferioare în 1912 și a redevenit prim-mnistru în iunie 1913.
Cînd radicalii sîrbi l-au asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în iulie 1914, T. s-a opus declanșării războiului cu Serbia, deoarece credea că, anexînd acestă țară, afluxul de slavi ce ar fi rezultat ar fi pus în primejdie sistemul dualist. El a sprijinit intrarea Austro-Ungariei în război numai după ce i s-au dat asigurări că Serbia nu va fi anexată.
T. a condus cu duritate Ungaria în timpul primului război mondial, opunîndu-se cu înverșunare oricărei încercări de federalizare a Austro-Ungariei, ceea ce, credea el, ar fi diminuat importanța Ungariei. Cînd, în 1916, împărtul Franz Jozef a murit, T. s-a opus încercării noului împărat, Carol I, de a extinde drepturile electorale și a demisionat în semn de protest în iunie 1917. A continuat să activeze în armată, unde a primit o funcție de comandă pe frontul italian. La sfîrșitul războiului a încercat să stabilească o uniune cu Austria în locul dualismului care nu mai avea nici o șansă.
Pacea de la Paris - numită „pacea de la sfîrșitul păcii” - care a pus capăt războiului, a fost nefastă Ungariei. Opinia publică l-a blamat pe T. pentru suferința Ungariei în timpul și după sfîrșitul războiului. La 31 octombrie 1918, în timpul tulburărilor care au însoțit declarația de independență a Ungariei, T. a fost omorît de mulțime.
miercuri, 4 ianuarie 1995
Hosni Mubarak (1928-2020)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 1995
Succesorul lui Anwar Sadat după asasinarea acestuia în 1981, M. a condus Egiptul în aceeași direcție ca S., relevând calități de specialist în politica externă.
Născut în Delta Nilului la 4 mai 1928, în familia unui funcționar în Ministerul de Justiție, H. M. a urmat școli locale înainte de a se înscrie la Academia Militară Egipteană, pe care a absolvit-o în 1949. A urmat timp de doi ani Academia Forțelor Aeriene, unde a rămas ca instructor de zbor pînă în 1959. A făcut două stagii în URSS, antrenîndu-se pe bombardiere perfecționate, și a urmat Academia Militară Frunze. În anii 1960, M. a comandat unitatea egipteană de bombardiere în timpul războiului civil din Yemen.
În 1967, președintele Gamal Nasser l-a numit director al AAF și l-a însărcinat cu refacerea forțelor aeriene distruse la sol de israelieni în Războiul de Șase zile din iunie 1967. A fost promovat la statul-major al forțelor aeriene, iar în 1972, președintele A. S. i-a încredințat funcția de comandant șef al forțelor aeriene. După reconstrucția aviației, S. a declanșat Războiul de Yom Kipur la 6 octombrie 1973, începînd cu o lovitură aeriană la inițiativa lui M. Deși inferioare numeric și dotate cu avioane neperformante, forțele lui M. au distrus peste 90% din instalațiile israeliene pe care le vizaseră, una dintre cele mai mari victorii din istoria militară a Egiptului.
După asasinarea lui S. de către fundamentaliștii islamici în timp ce asista la o paradă, în octombrie 1981, M. i-a succedat la președinție. Imediat după instalarea în funcție, a arestat 2.500 de musulmani radicali, zdrobind o revoltă islamică. A ordonat executarea celor implicați în asasinat și i-a pedepsit pe complici cu închisoarea. El a făgăduit să continue programele lui S., mai ales în direcția încheierii păcii între Egipt și Israel. (....)
Succesorul lui Anwar Sadat după asasinarea acestuia în 1981, M. a condus Egiptul în aceeași direcție ca S., relevând calități de specialist în politica externă.
Născut în Delta Nilului la 4 mai 1928, în familia unui funcționar în Ministerul de Justiție, H. M. a urmat școli locale înainte de a se înscrie la Academia Militară Egipteană, pe care a absolvit-o în 1949. A urmat timp de doi ani Academia Forțelor Aeriene, unde a rămas ca instructor de zbor pînă în 1959. A făcut două stagii în URSS, antrenîndu-se pe bombardiere perfecționate, și a urmat Academia Militară Frunze. În anii 1960, M. a comandat unitatea egipteană de bombardiere în timpul războiului civil din Yemen.
În 1967, președintele Gamal Nasser l-a numit director al AAF și l-a însărcinat cu refacerea forțelor aeriene distruse la sol de israelieni în Războiul de Șase zile din iunie 1967. A fost promovat la statul-major al forțelor aeriene, iar în 1972, președintele A. S. i-a încredințat funcția de comandant șef al forțelor aeriene. După reconstrucția aviației, S. a declanșat Războiul de Yom Kipur la 6 octombrie 1973, începînd cu o lovitură aeriană la inițiativa lui M. Deși inferioare numeric și dotate cu avioane neperformante, forțele lui M. au distrus peste 90% din instalațiile israeliene pe care le vizaseră, una dintre cele mai mari victorii din istoria militară a Egiptului.
După asasinarea lui S. de către fundamentaliștii islamici în timp ce asista la o paradă, în octombrie 1981, M. i-a succedat la președinție. Imediat după instalarea în funcție, a arestat 2.500 de musulmani radicali, zdrobind o revoltă islamică. A ordonat executarea celor implicați în asasinat și i-a pedepsit pe complici cu închisoarea. El a făgăduit să continue programele lui S., mai ales în direcția încheierii păcii între Egipt și Israel. (....)
marți, 3 ianuarie 1995
Wojciech Jaruzelski (1923-2014)
A. Axelrod & C. Phllips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000
În timpul activității ca președinte al Poloniei, din 1981 pînă în 1990, conflictele cu populara mișcare muncitorească Solidaritatea s-au încheiat cu abolirea regimului comunist în 1990.
Născut în Kurow, Polonia, la 6 iulie 1923, într-o familie din clasa de mijloc - tatăl său era ofițer în cavaleria poloneză - J. și-a desăvîrșit educația în școli iezuite. Familia sa fost capturată în timpul invaziei rusești din 1939 și se presupune că pierit în lagărele de muncă staliniste. În schimb, tînărul J. a urmat o școală de ofițeri sovietică, a fost angajat în armata poloneză în 1943 și a luptat cu vitejie împotriva armatelor lui A. Hitler. În 1956, la 33 de ani, a devenit cel mai tânăr general din armata poloneză.
În 1961, J. a fost ales în Seim (parlament) și șapte ani mai târziu a fost numit ministru al apărării. În această calitate a întărit armata, continuînd să mențină legături strînse cu Moscova. În 1971 a devenit membru al Biroului Politic, iar la 11 februarie 1981 a fost ales premier, pentru ca în ziua de 18 octombrie a același an să preia și funcția de secretar al partidului comunist.
Ca șef al statului și comandant suprem al forțelor armate, J. a înfruntat Solidaritatea, mișcarea muncitorească ce căpăta o amploare tot mai mare. La începutul lui 1981, el a încercat să ajungă la un compromis cu mișcarea și cu liderul ei, Lech Walesa, dar în decembrie convorbirile au fost întrerupte și J. a decretat legea marțială. Susținut de URSS, care mobilizase 265 (?) de divizii în vecinătatea Poloniei, J. a masat trupe în peste 1000 de orașe. Această acțiune i-a iritat pe liderii din Occident, inclusiv pe președintele SUA, R. Reagan, și Papa Ioan Paul II, el însuși un stîlp al anticomunismului. În 1983, după ce a reprimat Solidaritatea prin arestări în masă, J. a cedat sub presiunea sancțiunilor morale și economice internaținale și a anulat legea marțială.
Ca în toate țările comuniste în anii 80, economia Poloniei era în pragul colapsului. O criză economică survenită în 1988 a dus la reînființarea Solidarității - în ciuda arestării multor membri de bază - și J. a fost nevoit să înceapă iarăși negocieri. printre concesiile făcute de J. s-a numărat legalizarea Solidarități ca partid politic și autorizarea desfășurării unor alegeri libere. parlamenul l-a ales pe J. ca președinte în iulie 1989, dar în decembrie 1990 Walesa a devenit președinte în urma unor alegeri populare, iar J. a demisionat. Odată cu demisia sa, îndelungatul regim a comunist a luat sfîrșit.
La 12 decembrie 1990, în cuvîntul de rămas bun, J. și-a cerut iertare pentru nedreptățile comise pe timpul regimului său. „Cuvîntul regret poate suna mult prea lipsit de solemnitate, dar nu reușesc să găsec altul”. (...)
În timpul activității ca președinte al Poloniei, din 1981 pînă în 1990, conflictele cu populara mișcare muncitorească Solidaritatea s-au încheiat cu abolirea regimului comunist în 1990.
Născut în Kurow, Polonia, la 6 iulie 1923, într-o familie din clasa de mijloc - tatăl său era ofițer în cavaleria poloneză - J. și-a desăvîrșit educația în școli iezuite. Familia sa fost capturată în timpul invaziei rusești din 1939 și se presupune că pierit în lagărele de muncă staliniste. În schimb, tînărul J. a urmat o școală de ofițeri sovietică, a fost angajat în armata poloneză în 1943 și a luptat cu vitejie împotriva armatelor lui A. Hitler. În 1956, la 33 de ani, a devenit cel mai tânăr general din armata poloneză.
În 1961, J. a fost ales în Seim (parlament) și șapte ani mai târziu a fost numit ministru al apărării. În această calitate a întărit armata, continuînd să mențină legături strînse cu Moscova. În 1971 a devenit membru al Biroului Politic, iar la 11 februarie 1981 a fost ales premier, pentru ca în ziua de 18 octombrie a același an să preia și funcția de secretar al partidului comunist.
Ca șef al statului și comandant suprem al forțelor armate, J. a înfruntat Solidaritatea, mișcarea muncitorească ce căpăta o amploare tot mai mare. La începutul lui 1981, el a încercat să ajungă la un compromis cu mișcarea și cu liderul ei, Lech Walesa, dar în decembrie convorbirile au fost întrerupte și J. a decretat legea marțială. Susținut de URSS, care mobilizase 265 (?) de divizii în vecinătatea Poloniei, J. a masat trupe în peste 1000 de orașe. Această acțiune i-a iritat pe liderii din Occident, inclusiv pe președintele SUA, R. Reagan, și Papa Ioan Paul II, el însuși un stîlp al anticomunismului. În 1983, după ce a reprimat Solidaritatea prin arestări în masă, J. a cedat sub presiunea sancțiunilor morale și economice internaținale și a anulat legea marțială.
Ca în toate țările comuniste în anii 80, economia Poloniei era în pragul colapsului. O criză economică survenită în 1988 a dus la reînființarea Solidarității - în ciuda arestării multor membri de bază - și J. a fost nevoit să înceapă iarăși negocieri. printre concesiile făcute de J. s-a numărat legalizarea Solidarități ca partid politic și autorizarea desfășurării unor alegeri libere. parlamenul l-a ales pe J. ca președinte în iulie 1989, dar în decembrie 1990 Walesa a devenit președinte în urma unor alegeri populare, iar J. a demisionat. Odată cu demisia sa, îndelungatul regim a comunist a luat sfîrșit.
La 12 decembrie 1990, în cuvîntul de rămas bun, J. și-a cerut iertare pentru nedreptățile comise pe timpul regimului său. „Cuvîntul regret poate suna mult prea lipsit de solemnitate, dar nu reușesc să găsec altul”. (...)
luni, 2 ianuarie 1995
Irod Antipas (21 î. H. - 39 î. H.)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. (engleză 1995), Lider, București, 2000, p. 247
Tetrarh roman al Galileii din 4 î. H. până în 37 d. H., I. A. a devenit celebru pentru că a ascultat de fiica vitregă/nepoata sa, Salomeea, care i-a cerut să-l decapiteze pe Ioan Botezătorul.
Fiul lui Irod cel Mare, I. A. a moștenit regatul Iudeii în 4 î. H. După ce a divorțat de prima soție, fiica regelui nabatean Aretas, I. A. s-a căsătorit cu Irodiada, fosta soție a fratelui său vitreg. Căsătoria cvasiincestuoasă a stârnit mânia supușilor evrei ai lui I., inclusiv a lui Ioan Botezătorul, pe care I. A. l-a arestat. Fiica Irodiadei, Salomeea, i-a cerut lui I. ca de ziua ei să-i ofere în dar capul conducătorului religios. I. s-a supus și întregul episod a devenit material pentru numeroase opere de artă și lucrări literare, cea mai celebră fiind o operă a lui Richard Strauss.
Când Pontius Pilat, procurator al Iudeiii, l-a arestat pe Isus Hristos, el l-a trimis la I. A., care a refuzat să pronunțe sentința. În 36 d. H., I. A. a mediat convorbiri de pace între romani și parți. În anul următor, a ajuns la o dispută cu noul împărat roman Caligula și a fost exilat în Galia, unde a murit în 39.
Referințe bibliografice complementare: Harold Hoehner, Herod Antipas, Cambridge University Press, 1972.
Tetrarh roman al Galileii din 4 î. H. până în 37 d. H., I. A. a devenit celebru pentru că a ascultat de fiica vitregă/nepoata sa, Salomeea, care i-a cerut să-l decapiteze pe Ioan Botezătorul.
Fiul lui Irod cel Mare, I. A. a moștenit regatul Iudeii în 4 î. H. După ce a divorțat de prima soție, fiica regelui nabatean Aretas, I. A. s-a căsătorit cu Irodiada, fosta soție a fratelui său vitreg. Căsătoria cvasiincestuoasă a stârnit mânia supușilor evrei ai lui I., inclusiv a lui Ioan Botezătorul, pe care I. A. l-a arestat. Fiica Irodiadei, Salomeea, i-a cerut lui I. ca de ziua ei să-i ofere în dar capul conducătorului religios. I. s-a supus și întregul episod a devenit material pentru numeroase opere de artă și lucrări literare, cea mai celebră fiind o operă a lui Richard Strauss.
Când Pontius Pilat, procurator al Iudeiii, l-a arestat pe Isus Hristos, el l-a trimis la I. A., care a refuzat să pronunțe sentința. În 36 d. H., I. A. a mediat convorbiri de pace între romani și parți. În anul următor, a ajuns la o dispută cu noul împărat roman Caligula și a fost exilat în Galia, unde a murit în 39.
Referințe bibliografice complementare: Harold Hoehner, Herod Antipas, Cambridge University Press, 1972.
duminică, 1 ianuarie 1995
„L`abricotier change de visage” (ANTONII 199?)
Jean Antonii, L`abricotier change de visage, „Tomis”, Constanța, 199?
În vara anului 1994, datorită Centrului Național de Litere din Franța și Editurii Voix d`Encre, francezii, care iubesc haiku-ul, au avut ocazia să descopere prin volumul Caisul își schimbă chipul ( L`abricotier change de visage) privirea tandră și plină de umor pe care o îndreaptă asupra lumii poetul și graficianul român Ion Codrescu. Versiunea franceză se datorează colaborării dintre autor și poetul Patrick Blanche.
Volumul începe cu un poem care, pentru francezi, poate să evoce santinela lui Rene Char: „în vântul serii / un pescăruș solitar / de veghe la țărm”. Cum să nu observi imaginea discretă a hajin-ului care rămâne martorul întregului spațiu necunoscut ce ne înconjoară aici și acum și care trăiește pe o planetă unde viteza imaginilor derulate la televizor ne agasează privirile și ne răvășește sentimentele. Haiku-ul este un exercițiu, o cale prin care dialogăm cu natura, cu obiectele de lângă noi. Din această perspectivă, I. Codrescu se relevă prin haiku-urile sale ca un poet ce posedă o sensibilitate singulară față de prezența sau absența lucrurilor. Apropierea și depărtarea, infinitul mare și mic se intersectează într-un spațiu ce aparține doar poeticului. Socialul și politicul au o altă dimensiune, iar nota de umor presărată în poem reține atenția și capătă conotație universală: „sărbătoare națională / el își întreabă soția / Ce zi e azi?” Ion Codrescu a călătorit în Japonia, unde a cunoscut maeștri ai poemului haiku, iar contactul cu sensibilitatea orientală a lăsat urme în creația sa, fără să devină un epigon al poeților niponi. Iată un haiku ce poate aparține oricărui spațiu cultural, fiindcă atenția imobilă s-a concentrat asupra unui detaliu care multora ne scapă din vedere: „zăpada se topește / din ce în ce mai mari / urmele pisicii”. Petrecându-și timpul cu observarea lucrurilor ce scapă unei societăți grăbite, I. Codrescu luptă pentru un alt mod de a fi om. Lumea este frumoasă și în continuă schimbare: „crengi cu omăt / refac picturi abstracte / vrabia le schimbă”. Și nu este ușor să prinzi aceste imagini pe care cotidianul ți le oferă. Totuși, practicând haiku-ul, repeziciunea cu care privirea noastră surprinde lucrurile crește, putând percepe chiar și absența: „azi grădina / pare alta / cu irișii tăiați”. Și un alt poem: „în carte / petala uscată evocă / mirosul florii” atestă faptul că în această rapiditate fixă, privirea poetului se îndreaptă către lumea lui interioară și descoperă amintirile, emoțiile, imaginile care constituie profunzimea trupului nostru, a ființei noastre în lume. Ultimul poem din colecția haiku a lui I. Codrescu relevă unitatea pe care omul o poate dobândi cu lumea: „strugure uitat / să întâmpină amândoi / Anul Nou” cu un umor și o bucurie pe care nici o metodologie tehnologică modernă nu ni le va da vreodată.
Ferdinand I (1423-1494)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000
Acest monarh napolitan, asediat din toate direcțiile în timpul domniei sale, a reprimat fără milă opoziția internă, recurgînd la arestări și execuții.
F. era fiul nelegitim al lui Alfonso V al Aragonului, care a devenit rege al Neapolelui în 1442. La urcarea sa pe tron, A. l-a recunoscut pe F., desemnîndu-l ca moștenitor. Ca urmare, la moartea lui A., în 1458, F. a urcat pe tronul Neapolelui.
El s-a confruntat cu necazuri imediat după încoronare. Nobilii au încercat să-l înlocuiască. În dorința de a le intra în grații francezilor, l-au sprijinit pe Rene II de Aragon, în 1458, iar mai târziu pe fiul său Ioan, căruia i-au propus să-l detroneze pe F. Această revoltă a durat până în 1464, când F. a reușit să-i pună capăt. De îndată ce a obținut victoria împotriva baronilor, el s-a răzbunat crunt, confiscând proprietăți, întemnițîndu-i pe mulți și executînd și mai mulți. Eforturile de a-i reprima pe baroni a generat altă revoltă în 1485, când nobilii au căutat să-l înlocuiască fie cu Rene II de Lorena, fie cu Frederic, propriul său fiu. Din nou regele a înăbușit revolta și a recurs al represalii.
F. a trebuit să contracareze intențiile expansioniste ale principilor italieni și ale Imperiului otoman. În 1480, Lorenzo de Medici a aliat Florența cu papalitatea și a pornit împotriva lui, dar F. i-a învins în același an, obținînd o pace avantajoasă de la Florența. Tot în 1480, turcii au invadat portul Otranto din Italia de Sud. Cu sprijinul financiar al Florenței, prevăzut în acordul de pace, F. i-a izgonit pe turci din Otranto în 1481.
Confruntat cu repetate incursiuni , F. nu a avut răgazul să-și consolideze puterea. Numai moartea sa, la 25 ianuarie 1494, l-a scutit să asiste la încheierea alianței dintre Ludovico Sforza și regele Carol VIII, precum și la invazia franceză a Neapolelui în 1495.
Acest monarh napolitan, asediat din toate direcțiile în timpul domniei sale, a reprimat fără milă opoziția internă, recurgînd la arestări și execuții.
F. era fiul nelegitim al lui Alfonso V al Aragonului, care a devenit rege al Neapolelui în 1442. La urcarea sa pe tron, A. l-a recunoscut pe F., desemnîndu-l ca moștenitor. Ca urmare, la moartea lui A., în 1458, F. a urcat pe tronul Neapolelui.
El s-a confruntat cu necazuri imediat după încoronare. Nobilii au încercat să-l înlocuiască. În dorința de a le intra în grații francezilor, l-au sprijinit pe Rene II de Aragon, în 1458, iar mai târziu pe fiul său Ioan, căruia i-au propus să-l detroneze pe F. Această revoltă a durat până în 1464, când F. a reușit să-i pună capăt. De îndată ce a obținut victoria împotriva baronilor, el s-a răzbunat crunt, confiscând proprietăți, întemnițîndu-i pe mulți și executînd și mai mulți. Eforturile de a-i reprima pe baroni a generat altă revoltă în 1485, când nobilii au căutat să-l înlocuiască fie cu Rene II de Lorena, fie cu Frederic, propriul său fiu. Din nou regele a înăbușit revolta și a recurs al represalii.
F. a trebuit să contracareze intențiile expansioniste ale principilor italieni și ale Imperiului otoman. În 1480, Lorenzo de Medici a aliat Florența cu papalitatea și a pornit împotriva lui, dar F. i-a învins în același an, obținînd o pace avantajoasă de la Florența. Tot în 1480, turcii au invadat portul Otranto din Italia de Sud. Cu sprijinul financiar al Florenței, prevăzut în acordul de pace, F. i-a izgonit pe turci din Otranto în 1481.
Confruntat cu repetate incursiuni , F. nu a avut răgazul să-și consolideze puterea. Numai moartea sa, la 25 ianuarie 1494, l-a scutit să asiste la încheierea alianței dintre Ludovico Sforza și regele Carol VIII, precum și la invazia franceză a Neapolelui în 1495.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)