Sergiu Grossu, Despre prelații noștri „buni și harnici", „Cuvântul Românesc”, martie 2000
În perioada
sărbătorilor Naşterii Domnului şi până la 30 ianuarie mă aflam la Bucureşti,
preocupat să pun în mişcare „Centrul de cultură creştină Nicoleta-Valeria
Grossu" şi publicarea revistei Areopagul Luminii, ca organ al asociaţiei
mai sus amintite. La 25 decembrie, un profesor din Constanţa, prezentându-se
drept „un om absolut independent", îmi scrie - bineînţeles cu o explozie
de cuvinte exagerate - că, în urma citirii cărţii mele "În aşteptarea unui
nou pământ", are sentimentul că sunt „un adevărat arhitect al construcţiei
unui sistem creştinesc autentic". In ce mă priveşte, bănuiam că această
„puternică mândrie şi admiraţie" nu era altceva decât expresia unei
lecturi superficiale a meditaţiilor unui suflet de creştin ortodox, dornic să
salute, într-un viitor cât mai apropiat, apariţia unui nou pământ românesc.
Iată de ce de la
omul „mare şi nobil", am ajuns să devin numai la două săptămâni - când mi
s-a trimis a doua scrisoare - un „visător incurabil, puţin totalitarist, cu
fixaţii utopice". Iar pe o pagină întreagă a scrisorii din 7 ianuarie,
corespondentul meu ocazional pleda călduros în favoarea avantajelor şi
gratuităţilor de care a avut parte poporul român, „graţie" regimului
comunist. Mai mult, nemulţumit probabil de „totalitarismul" afirmaţiilor
mele (şi anume că „strategii comunişti au reuşit să transforme pe ierarhii
ortodocşi, aleşi şi numiţi de ei, în nişte instrumente total supuse puterii
ateiste"), îşi dă silinţa să mă asigure că „Teoctist e un prelat bun şi
harnic"
Ce puteam să-i
răspund, când în tot ce-am scris şi publicat până în prezent (începând cu
„Calvarul României creştine" şi terminând cu articolul „Sfânta mare
neruşinare", apărut în cotidianul România Liberă din toamna trecută) n-am
făcut altceva decât să demonstrez - cu Evanghelia în mână - că patriarhul
B.O.R., socotit „bun şi harnic", a fost, aşijderea celorlalţi ierarhi
ortodocşi de teapa lui, şi rău şi leneş, deoarece nu a dat „Cezarului ce-i al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu" ci, contrar
comandamentelor divine, a dat Cezarului şi ce aparţinea lui Dumnezeu.
Respectiv, a slugărit puterea comunistă, uitând de cuvintele Mântuitorului
adresate Satanei, pe muntele ispitei: "Domnului, Dumnezeului tău să te
închini şi numai Lui să-I slujeşti" (MATEI, 5. 10) (...).
Datorită acestei
politici ecleziastice de ruşinos compromis (în „Amintirile" editate recent
la Bucureşti, mitropolitul Antonie Plămădeală susţine, sus şi tare, că tot ce-a
făcut în „aceşti ani" -adică în anii de colaborare cu Securitatea - „am făcut
cu conştiinţa că fac în slujba Bisericii mele, chiar dacă unele din actele mele
ar putea fi considerate compromisuri, şi compromisul e uneori, şi nu de puţine
ori, mijlocul prin care se poate câştiga ceva", de unde -subliniază
înţeleptul ierarh - şi vorba românească: „Fă-te frate cu dracul până treci
puntea!"), deci datorită, mai bine zis, politicii de înfrăţire cu dracul,
„bunii" şi „harnicii" prelaţi ai bunului şi harnicului Sinod, care
numai Sfânt nu este, n-au pregetat nici o clipă să-şi aplece genunchii înaintea
Belialului marxist, rămânând imperturbabili la invectivele nelegiuite ale
ziarelor comuniste, colaborând cu autorităţile poliţieneşti şi fără să se opună
distrugerii nemiloase de biserici şi mănăstiri de o valoare istorică inestimabilă.
Corespondentul
meu din Constanţa mă vede şi „visător incurabil, cu fixaţii utopice", şi
„totalitarist". De altfel, la fel de visător şi de utopic mă consideră
chiar mulţi din intelectualii Exilului, cu toate că îmi apreciază cerbicia
luptei mele creştine, în... „aşteptarea unui nou pământ românesc". În
cazul acesta, Evanghelia însăşi este utopică, îndeosebi atunci când ne cere:
,fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt" (1 PETRU, 1. 16). Sau: „Cine zice
că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus" (1 IO AN, 2.
6). Eu unul am crezut, cred şi voi crede în „utopia" Sfintei Scripturi,
până în ziua când voi fi gata să rostesc, împreună cu apostolul Pavel: „M-am
luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă
aşteaptă cununa neprihănirii" (2 TIMOTEI, 4, 7-8).
Dar de ce să fiu
văzut „totalitarist"? Pentru
că sunt prea aspru cu prelaţii „buni şi harnici" din Biserica noastră
ortodoxă, învinuindu-i că, prin lipsa lor de activitate misionară, sate întregi
trec la baptişti, la penticostali, la adventişi, la creştinii evanghelici? Sunt
sigur că tuturor confesiunilor eterodoxe le convine din plin ca Biserica
dominantă (Biserica din care fac parte şi pentru care mă străduiesc, din
fragedă tinereţe, ca membru al mişcării ortodoxe „Oastea Domnului", să
ajungă o Biserică vie, care să ardă pentru cauza lui Hristos, atât de absent
din viaţa politică, socială, culturală şi chiar religioasă a României de ieri
şi de azi), da, le convine ca această Biserică să aibă şi de aci înainte ca
patriarh pe Teoctist, ţinând seama că pot profita din abundenţă de
„bunătatea" şi „hărnicia" lui, pentru introducerea
neoprotestantismului în România ortodoxă.
Socotindu-mă
„totalitarist" şi scriindu-mi cu majuscule: nu urăsc pe nimeni, le acord
iubirea mea, înseamnă că îmi aruncă, oarecum, învinovăţirea de a fi o fiinţă
lipsită de iubire şi colcăind de ură faţă de un prelat „bun şi harnic", de
care ar trebui să fiu mai mult decât mulţumit. Şi de data aceasta, Evanghelia
mă ajută să ies din aşa zisa încurcătură: Unde este, atunci, iubirea lui Iisus
faţă de fariseii şi cărturarii Ierusalimului, când îi face „călăuze
oarbe", „nebuni şi orbi", „făţarnici", ba chiar „morminte
văruite" (MATEI, 23. 13-33)? Faţă de „şerpi şi pui de vipere", faţă
de toţi cei ce reprezintă Răul, nu poţi avea iubire, Cuvântul lui Dumnezeu
obligându-ne să urâm Răul: fie el social, politic sau religios. Mântuitorul ne
cere să iubim pe vrăjmaşii „noştri" (MATEI, 5. 44), nu pe vrăjmaşii lui
Dumnezeu. Eu am şi iertat, am şi uitat până şi numele anchetatorilor mei, ai
comandanţilor mei de lagăr. Iar soţia mea Nicole Valery-Grossu a publicat la
Paris, în celebra editură „Pion", mărturia cutremurătoare „Benie sois-tu,
prison" (Binecuvântată fii, închisoare), apărută în noiembrie 1997 şi
în traducere românească, la Bucureşti, în care binecuvântează puşcăria şi iartă
pe toţi prigonitorii şi călăii săi comunişti. Şi totuşi, odată ajunşi în lumea
liberă, la Paris, a lucrat alături de mine, editând revista Catacombes,
organizând conferinţe anticomuniste şi denunţând, de pe poziţia Evangheliei
iertării, Răul universal care este şi va rămâne mereu comunismul, într-o
perioadă în care ierarhii ortodocşi „buni şi harnici", alături de
conducătorii slugarnici ai tuturor confesiunilor neoprotestante, acceptau
comunismul şi-1 preamăreau în scrisul şi în grăirea lor, neglijând cu
desăvârşire sfatul sfântului din Tars: „ Vouă vi s-a dat harul nu numai să
credeţi în El - în Hristos - ci să şi pătimiţi pentru El" (FILIPENI,
1.29).
Renaşterea
României nu va avea loc - subliniam în prefaţa cărţii menţionate la începutul
acestui articol - decât în momentul când sufletele terfelite de fărădelegi şi
abandonuri nepermise ale prelaţilor ecleziastici, mai întâi, dar şi ale
conducătorilor politici, îşi vor recunoaşte culpabilitatea înaintea lui
Dumnezeu, strigând: Sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea Bisericii
ortodoxe; sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea patriei mele!
Ajută-ne, Doamne,
să putem asista la această indispensabilă înviere...
