„Vinovată de utopie” (ROȘIORU )

 Ion Roșioru, Vinovată de utopie, „Tomis”, Constanța, 2001

„Am vârsta când femeile / nu-și mai declară nopțile / când zilele se codifică / ating colacul salvării / și mușc dintr-o lacrimă biografică / invocându-l tandru pe Dumnezeu, cel ce și-a luat frumusețea înapoi”, declară Ana Ardeleanu în ultima sa plachetă de versuri, Vinovată de utopie (Editura Ex Ponto, Constanța, 2001), fragmentul citat fiind emblematic pentru vârsta sa literară și biologică, al cărei puls îi ia cu o sinceritate dezarmantă, autoarea renunțând la orice cochetărie de femeie în fața oglinzii. Directețea exprimării îi conferă discursului o senzualitate avivată de angoasa pe care o antrenează acutizarea perceperii implacabilității timpului. Poeta se revoltă, când pe față, când mocnit, împotriva falsificării trăirilor, convențiilor, prejudecăților și ipocriziilor de tot felul. Discursul ei e o pledoarie hedonistă întru împlinirea prin dragoste, întru perfecțiunea „ca preț al intrării în taine”, ca și întru exprimarea plenitudinală a limbajului corporal. Glisarea realului în text devine o terapeutică salvatoare și, implicit, o laudă adusă poemului ființă: „iar tu de pe muchia vântului / dirijezi circulația sângelui  / în poemul ce ți-l propun” (Serile ploioase). Predomină în poemele Anei Ardeleanu metafore de tipul: chipul amiezii, literele trupului, mielul inimii, lâna tăcerii, vegetația memoriei, trupul umbrei, șoldurile apelor, degetele vântului, așchia suferinței, patul de nuc al iluziei, serul fericirii personale, cămașa obișnuinței etc, deși parcă e de preferat scriitura captând adieri kinestezice, de tipul blondă răcoare, cu oximoronice ca mierea amarului, ori construcții eliptice preponderent nominale: „sub rădăcini / rostul durerii / trupul umbrei / circulând în trăsuri / (sub privirea de pază) / descântec cu cerb / vânturile / în tuburile naiului” (De primăvară).

Tăcerea, în ipostaza de concept estetic și de opțiune, e presimțită și comentată ca atare: „Și mii de tăceri / făceau avere / în inima mea” (De toamnă)./Ca și oglinzile / urmăresc înserarea / poemul are etajere / ocupate cu vocale / sângele se subțiază / ca liniștea / după vecernie // tăcerea începe cu mine” (Tăcerea începe cu mine).  Tăcerea nu este însă sinonimă cu neantul, cu pustiul, ci doar cu faza germinativă a prinosului de ființă, atâta vreme  cât și „ferigile cresc / în virgină tăcere”. Acest concept face parte din utopia poetică și el e chiar necesar de vreme ce „n-a fost loc în lume de mulțimea cuvintelor” (Scornind). Alteori, tăcerea e o formă de orgoliu mioritic pentru cea care știe că are „forța poeziei”: „ce miez de rai / picătura de liniște / elixirul tăcerii prin arterele Luminii” (Între stele).

Poezia nu e numai în cuvinte, acestea îi fac, cel mult, transparentă nașterea: „Privesc prin fereastră / cuvântului / felul cum poemul / se așează-n faguri” (Rănile). Ca idee de zbor ori evadare din cenușiul cotidian, ca și de neliniște esențială iscată din conștiința înclinării vieții spre crepuscul, poezia e singura rațiune de a fi a poetei, unica șansă de mântuire și rostuire a condiției umane: „doar pasărea mă ține de aripi / pe porțiunea alunecoasă / a noroiului / la poarta cu salcâmi înfloriți / a doua oară” (Totul se plătește). Într-o lume tot mai profană, natura își mai conservă în secret virtuțile ei sacralizatoare. O brumă de ironie vizibilă în substanța multor poeme ușor marinsoresciene ca scenarizare, o salvează pe autoare de sentimentalism și desuetudine (v. Jucăm tenis). Aparenta grandilocvență și exagerare dimensională a lucrurilor și trăirilor cade bine în acest registru altitudinal contracarând ingenios metaforismul ieftin ori definiționalismul albumistic: „sunt din ce în ce mai convinsă / că negrul / e căpitanul gărzii de onoare // face pe victima / cititor în stelele frumuseții / și mă ia la întrebările principale / peste piciorul cel verde / al anotimpului” (Cititor în stelele frumuseții).

Pe această notă se înscriu ultimele poeme ale plachetei Vinovată de utopie, Ana Ardeleanu descoperindu-și o altă fațetă creator-abordativă ce va fertiliza, probabil, următoarele cărți.

„Marele falanster” („TOMIS” 2001)

 ?, Marele falanster, „Tomis”, Constanța, 2001

Arheolog de meserie, aflat departe de lumea,  ce e drept nu foarte dezlănțuită a vieții literare românești, Liviu Lungu este mai puțin cunoscut decât confrații din țară, deși cota sa la bursa valorilor literare ar trebui să fie foarte ridicată. Liviu Lungu este un prozator cu talent și inteligență artistică, bun stilist și, dacă e să acceptăm una din „categoriile” filozofice ale lui Noica, cu „organ” pentru proză. A început să-și publice cărțile începând din anul 1996 și se află acum la al patrulea roman ce poartă titlul „Marele falanster / Le grand phalanstere”, ediție bilingvă româno-franceză. Romanul este editat de „La Maison d` edition AMB” și traducerea în franceză aparține Denisei Rotaru.

E dificil pentru comentatorul literar să dea seama de acele „imponderabile” ale prozei, ce fac frumusețea unei cărți, despre acele calități care includ lectorului și îi încântă spiritul. Probabil că în cazul romanului de față e vorba de o foarte reușită îmbinare între stil (menită aici să marcheze distanța unu narator indiferent față de evenimente) și subiectul pasionant, între provocarea adresată intelectului (un falanster dobrogean?) și bunul simț artistic, ce spune că „poveștile” au întâietate. Dar și modul în care e condusă narațiunea este la fel de reușit, cu o bine dozată tensiune ce incită permanent curiozitatea. Liniile de forță ale romanului acum și se poate spune că ele converg spre o semantică, una ce îl arată pe Liviu Lungu preocupat de omenescul existent în oameni. Incitarea intelectuală vine din aceea că prozatorul pune de la început problema existenței unui falanster sau a unei falange fourieriste în Dobrogea, deși naratorul av nega în mai multe rânduri această posibilitate. Treptat, faptele duc spre o situație total neașteptată și plină de înțelesuri. Nu a existat un falanster, dar a existat o comunitate umană, una multietnică. Motivul nașterii ei a fost de a se da un răspuns vicisitudinilor vieții de pe meleagurile dobrogene. Câțiva oameni se adună pentru a planta în încinsa stepă dobrogeană o pădure de salcâmi. Ultimul capitol al cărții, al VII lea, chiar se intitulează „despre un anumit tip de obiectivitate” și, într-adevăr, romanul „Marele falanster” reprezintă una din cărțile cele mai reușite dedicate Dobrogei. „Tipul de comunitate” pe care îl prezintă Liviu Lungu duce cu gândul la un întreg cortegiu problematic. Duce cu gândul la „modelul interetnic dobrogean”, căruia îi relevă dimensiunea ascunsă. Un mod de conviețuire pașnic, deoarece aici lupta nu se duce între oameni, ci împotriva ostilității naturii, a unei naturi prea aspre și prea puțin generoase spre a oferi oamenilor bogăție și un trai opulent. Duce cu gândul și la „epoca postmodernă”, a civilizației tehnologice ce dezumanizează. Două comunități sunt puse astfel în mod tulburător față în față, stimulându-ne să medităm asupra sensului existenței și a modului în care ne trăim viața, tot mai departe de natură, într-o societate în care  adversitățile naturii au fost cu totul învinse și singurele conflicte ce se exacerbează sunt acelea dintre oameni, dintre națiuni. Duce cu gândul la utopiile și distopiile teoretice sau practic scrise ori înfăptuite de-a lungul vremii. Incitarea intelectuală se naște deci dintr-un profund sentiment uman, ce duce la meditație asupra condiției umane și a umanității omului. Un alt plan al romanului, strâns legat de acesta, este cel al „poveștii” în sine, al poveștilor despre viața unor oameni. În contextul romanului, poveștilor, cărora li se dă o mare importanță, reprezintă un model de manevre tactice romanești purtate în scopul de a realiza obiectivul final, cel despre care am vorbit (...).

„Colocvii tomitane”. Ediția a VII a („TOMIS” 2001)

 ***, „Colocvii tomitane”. Ediția a VII a, „Tomis”, Constanța, dec. 2001

Revista „Tomis”, Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România, Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanța, cu sprijinul Consiliului Local Municipal Constanța, al Ministerului Culturii și al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național, au organizat în zilele de 7-8 decembrie 2001 cea de a VII a ediție a manifestărilor culturale de anvergură națională „Colocvii tomitane”.

În sala „Ovidiana” a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, a avut loc simpozionul cu tema Scriitorul și societatea, precum și festivitatea de decernare a Premiilor Revistei „Tomis” și ale Filialei „Dobrogea” a USR de către juriul alcătuit din scriitorii Dan Cristea (președinte), Gabriel Dimisianu, Constantin Novac, Nicolae Motoc și Nicolae Rotund. Un alt moment al primei zile a fost rezervat înmânării Premiilor pentru contribuții deosebite în susținerea culturii scrise. Cele douăsprezece premii, atribuite unor personalități ale vieții literare și unor instituții culturale dobrogene, au fost decernate de un un juriu alcătuit din Ovidiu Dunăreanu (președinte), Dan Perșa, Eugen Coja, Corina Apostoleanu și Victor Corcheș.

A doua zi a „Colocviilor” a prilejuit elevilor și cadrelor didactice de la C. N. P. „C. Brătescu” o întâlnire cu scriitorii participanți, care au dialogat cu tinerii iubitori ai literaturii și au prezentat câteva recente aparițiii editoriale.

Ediția a VII a a „Colocviilor tomitane”, poate cea mai valoroasă de până acum, a fost onorată de prezența unor personalități de primă mărime ale vieții literare și culturale din România: Fănus Neagu, Eugen Uricariu, președinte al USR, Gabriel Dimisianu, Nicolae Prelipceanu, Dan Cristea, Marius Tupan, Gabriel Chifu, Vartan Arachelian, Denisa Comănescu, Aura Christi, Iulian Talianu, Liviu Capșa, Ion Coja, Geo Vasile, Adina Lipai, Olimpiu Vladimirov, Marian Dopcea, Dan Hanu, Florentin Popescu, Emilia Dabu și Ion Roșioru. Au mai participat: ec. Mihai Chicuș, director economic al USR, prof. Axenia Hogea, director al DJCCPN Tulcea, scriitorii constănțeni din Filiala „Dobrogea”, cadre didactice din Universitatea „Ovidius”, reprezentanți ai instituțiilor culturale constănțene și ai mass-media. În numărul din ianuarie 2002 vom reveni pe larg asupra acestui eveniment.

„Ioan Mătăsăreanu” (DELEANU 2001)

 Geta Deleanu, Profil. Ioan Mătăsăreanu, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pe I. M. lumea artistică îl știe demult. Colecționarii mai vechi și mai noi recunosc, cu ușurință, figura devenită celebră și aproape emblematică a pictorului constănțean. Greu de prins în sintagme, curente sau stiluri binecunoscute, artistul „scapă” oricărei descrieri, clasificări sau ierarhizări. Fire absolutamente artistică, boem, hipersensibil, M. trăiește în lumea lui, lumea idealurilor netrădate și neatinse de impuritatea vieții. Inflexibil când e vorba de vreun compromis artistic, el trăiește solitar în atelierul din vecinătatea Cazinoului. Fost profesor de pictură al Liceului de Artă din Constanța, coleg de breaslă cu Traian Brădean, Sabin Bălașa, Constantin Piliuță, Constantin Blendea, Vasile Cel Mare, artistul a dat, asemenea lor, generații și generații de elevi, unii dintre ei pictori cunoscuți astăzi.

Pasionat de muzică, artistul este nelipsit de la concertele Filarmonicii „Marea Neagră”, fiind el însuși interpret al unor partituri celebre, în singurătatea atelierului sau în intimitatea câte unui prieten.

Retractil și suspicios asemenea omului care a suferit mult, I. M. este, fără îndoială, plămădit din aluatul celor mari, puțini și aleși la care aspiră în permanență. Cu o credință nedisimulată, recitând deseori din Noul Testament, M. se poate recunoaște dintr-o mie. Măreția maeștrilor l-a fascinat din copilărie, arta cu majusculă a rămas pentru un artist un permanent ideal, o eternă luptă pentru un ideal. Ca artist, atacă toată varietatea tematică, de la peisaj la natură statică, de la portret al nud și compoziție. Fie că folosește contraste cromatice sau lucrează în degradeuri tonale, fie că atacă „forte” un tablou cu pastă densă sau îl schițează doar în tușe fine, pictura sa respiră aerul proaspăt al unei arte valoroase.

Tematica peisajelor nocturne îl atrage în mod deosebit. Fie că sunt peisaje marine sau păduri înstelate, firea romantică și intempestivă a artistului surprinde în continuă mișcare: marea pe timp de furtună, copacii fremătând de adierea vântului. Peisajele pictate mai demult și tratate în pastă densă sau chiar în cuțitul de paletă - lucrări pe care artistul le-ar vrea uitate - trădează un temperament pasional, neliniștit, vulcanic, anxios chiar. Lucrările mai recente, peisaje sau portrete, sunt tratate diferit în tente plate sau vibrate într-o cromatică din care nu lipsesc albul, griul și galbenul auriu. Universul investigat de artist este aspru, sever și se lasă greu de surmontat. Artistul suferă, se zbate, se chinuie pentru a izbuti „prinderea” cât mai aproape de adevărul vieții a subiectului pictat.

Dar adevărul vieții pare iluzoriu și fantasmagoric: fuga artistului după el fiind o perpetuă luptă ceas de ceas, clipă de clipă. Acesta este I. M., omul de suflet, care pune prea multă pasiune în tot ceea ce face.

Aș putea să-l asemăn pe M. unui dirijor care, gesticulând în fața orchestrei, când furtunos, când calm și liniștit, conform partiturii, interpretează în fața auditoriului simfonia preferată. Și asemenea notelor ce descriu melodia, culorile se aștern pe pânză cum vrea maestrul. I. M. este dirijorul și interpretul propriilor elanuri, neliniști și fantezii. Zbuciumul său autentic vibrează în fiecare pânză, cum lasă să se înțeleagă și recenta expoziție deschisă pe simezele Muzeului de Artă Constanța.

„Ignorarea sistematică și premeditată a culturii” (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Ignorarea sistematică și premeditată a culturii, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pentru a deveni un moment de autentică revelație intelectuală, sufletească și estetică, actul de cultură trebuie făcut temeinic și nu lăsat la îndemâna oricui. Ocazionalul, precaritatea, improvizația, amatorismul, lipsa de vocație se abat, încă, asemenea unor boli molipsitoare asupra lui. Iar aceste ... sunt cu asupra de măsură când un asemenea demers se întâmplă în provincie. Multe dintre proiectele, temele și programele realizate în spațiul amintit suferă de „inflație”, sunt lipsite de amplitudine, de miză.

Aruncând o privire în „ograda” noastră euxină, suntem obligați să recunoaștem că nici ea nu face excepție de la regulă. Cu toată țâfna cosmopolită pe care și-o revendica, în momentul de față, în Constanța - al doilea mare oraș al țării, principalul ei port la mare, cu deschidere universală, zonă industrială cu serios potențial economic și financiar, capitala estivală, centru universitar - ignorarea culturii și a instituțiilor care o profesează, este sistematică și premeditată. Puterea locală nu-i consideră pe oamenii din aceste domenii  parteneri de dialog. Accesul lor în organismele județene și locale este limitat. Iar dacă au șansa să se strecoare acolo unul sau doi, împinși în față de interesele și anafoarele tulburi ale eșichierului politic, cei în cauză, de regulă, nu provin dintre vârfuri, ci din spatele plutonului, competența și prestația lor fiind, deseori, îndoielnice.

Cu excepția câtorva oameni e bine din comisiile pentru cultură, învățământ și culte, aleșii noștri sunt robii unei mentalități incompatibile cu gândirea acestui început de secol și de mileniu, într-o țară care face disperate eforturi să intre în rândul statelor civilizate. Chiar dacă nu o spun direct, ei lasă să se înțeleagă, o vădită lipsă de responsabilitate, că în cultură se poate construi, evolua și trăi, cu bugete derizorii, altele sunt prioritățile pentru că trebuie alocate miliarde, că de ea nu e nevoie, pentru că nu produce, în schimb mănânc banii contribuabililor degeaba. Nimic mai grav, nimic mai dezarmant, decât o astfel de optică.

Supusă continuu unei asemenea prese demolatoare, lipsită de mijloacele de existență necesare, contaminată de confuzie, de ambiții deșarte, anacronism, fanfaronadă, de pitoresc al nivel de kitsch, căzută într-un locaș meschin, infatuat, în închistare  și opacitate, fandoseală vulgară, snobism grețos, lipsit de valori puternice, îndrăznețe, capabile să producă mutații fundamentale în imaginea și substanța ei (cele care există, puține la număr, șicanate, hulite, contestate și alungate, condamnată la uitare, asaltată de conservatorismul pervers al mediocrității, nelăsată și neajutată să se dezvolte normal, să se sedimenteze în straturi rezistente , să creeze tradiție, emulație, identitate incontestabilă pentru siguranța în istoria acestui spațiu și a generațiilor ce vor veni, punând în primejdie însăți existența acestui țărm, veche vatră de civilizație și de sinteză românească.

Numai respectând tradiția, moștenirea lăsată de înaintași în domeniu, evitând ce ține de efemer, de regionalismul ...promovând specificitatea locului, investind teamă, energie, pasiune și... bani, manifestările din sfera culturii o pot apuca pe linia de bătaie lungă, a reușitei, pot căpăta deschis înălțime și anvergură națională.

„Transferuri de izvoare” („TOMIS” 2001)

 ?, Lecturi critice. Transferuri de izvoare, „Tomis”, Constanța, 2001?

Orice poet oricât de mare comite și versuri penibile. Trist e c de cele mai multe ori e încântat de ele. Așa zisele selecții de autor se debarasează greu de poemele care parazitează respectivele antologii. Ieșirea din impas se poate face prin „înhăitarea” poetului cu un confrate (critic literar, consilier editorial) cu gust și cu putere de discernământ și spirit de obiectivitate. După 89, o dată cu moartea cenzurii ideologice, a sucombat și cea de ordin estetic, poeți de toată mâna și versificatori de tot calibrul, adunându-și numele, în complicitate cu cine știe ce editură obscură, pe câte o cărțulie anemică de tristă glorie localistă, contribuind la ceața valorică și la lehamiterisirea cronicarilor literari, nici ei mai breji, somați să le semnalizeze superlativ. Mult mai trist e faptul că în această confuzie metastazată există și posibilitatea ca un poet de reală vocație să treacă neobservat , ori să nu fie apreciat la justa sa valoare. Nefasta stare de fapt în discuție pare să fie exact intuită de Ion Dragomir, gestul lui editorial fiind perfect îndreptățit atunci când tipărește la Editura „Ex Ponto” (Constanța, 2001) antologia Transferuri de izvoare, avându-l ca lector și prefațator pe Arthur Porumboiu, benefică instanță cenzorială, esteticește vorbind, prin aceea că a pus umărul confratern la întocmirea opului sumativ după canoane mult mai nemiloase decât ale semnatarului cărții, semnatar care s-a amestecat prea puțin în destinul plachetelor de până acum când capătă statut de cicluri. Poetul de la Valu lui Traian că poezia sa „se este”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, și adevărul se este din abundență sau cu vârf strălucit și îndesat , ca să-l cităm și pe Anton Holban cu acest exemplu de telescopare a unei expresii înțepenite de cine știe când.

Poezia lui Ion Dragomir, marginalizat strategic sub eticheta autodidact sau de mic fermier cu năravuri boeme, acoperă inconfundabil câteva teme și câteva toposuri care ar face oricăror antologii consacrate, să  zicem, casei, obârșiei țărănești, poeziei, sorții, mamei, iubirii, morții, copilăriei, vegetalului (îndeosebi floralului), mării, luminii, cuvântului, numelui alienării, trădării ș. a. m. d.  

Aproape fiecare vers al său este un aforism. Poetul ar putea fi un strălucit de parfumuri, însă, așa cum scrie, e mai mult decât atât. Ghicești în scrisul său încrâncenarea, scrâșnetul sufletului cu care s-a lăsat trudnic desfășurat pe zăpada timpului, strivind sub cuvinte orice notă desuetă prin sentimentalismul pe care și-l face vârtos și cu care se învecinează într-o lacrimă când constată că totul intră sub tăvălugul nemilosul al timpului. În orgoliul său smerit, poetul e însă conștient de forța sa magică de a așeza în panoplia mântuirii tot ceea ce în jur e sortit aneantizării, extincției universale. Lauda creației e una implicită: „Există o casă pe care mi-o spune copilăria / o casă în apropierea clopotniței / o casă cu mulți stejari în oglindă / O casă pe care o cercetează rândunica - / copilărie netezită de galopul calului / Ce-a devenit casa / în care continente-au plutit / și m-alintă mama cu neobositele flori ale plânsului? / O surprind / aranjând obiectele în copilăria mea / lângă lămpile vinului / și lângă prunii măsurând satul cu țuică / Iarna începe să muște și suferința mea / e sărbătoare / e sărbătoare”(Bucium).    

Casa din ciclul Aud foșnetul piramidei e, ca și în cunoscuta poezie a lui Goga, cea părintească, atinsă ruinător de aripa vremii. Nucul bătrân și-a întins crengile în podul ei; aceasta privește spre sat cu încă un ochi  nealtul decât un zid dărâmat ori „doarme în buzunarul singurătății”, însă poetul depășește de fiecare dată simpla constatare elegiacă, suspinul romanțios fiind catapultată prin vrajă transfigurativă în diamant poetic de cea mai bună calitate: „Poezia mă varsă în lume pe conducte de fum / Îmi așază casa în privighetoarea înmugurită” (Transferuri de izvoare). Sau: „Casa călătorește / zidită-i într-o forfotă de crizantemă / și din două biserici / măsoară oamenii / cu lacrimi” (Casa călătorește).

În plan simbolic, telescopând conotații dintre cele mai diverse și mai acoperitoare (poezie, har și destin poetic, punct fix al universului, dragoste, arcă a lui Noe etc),casa poetului, personalizată, e indestructibilă. „Există în fiecare om o casă / Casa poate fi vândută sau de cumpărat / Casa poate fi îndoliată sau nelocuită / Casa poate fi întoarsă cu casa-n pământ sau dărâmată / Casa mea e plutitoare / Nimeni nu poate intra sau ieși ca jefuitor” (Casa plutitoare).  

Motivul casei îl amprentează pe cel erotic, fie spre polul bucuriei, al plenitudinii existențiale: „Încep / a te iubi / așa cum trebuie să încep / a-mi acoperi casa cu țigle” (Încep a te iubi), fie spre cel al tristeții intrinseci despărțirii de ființa iubită, mântuirea prin poezie fiind posibilă grație faptului că între locuință și perenitatea cuplului se poate trasa semnul egalității: „Casa / poartă urma / pașilor tăi / precum mărul / mușcătura” (Casa).    

Ambientalul imediat se eroticizează cum la puțini alți poeți și forța sa de răsfrângere în univers e inepuizabilă. E o altă modalitate poetică de a survola biografismul strict, anacronismul. Felul în care obiectele casnice, elementele naturii se deifică amintesc de Magda Isanos în ciclul Iubește și nu vei putrezi și o perpetuă reificare a celei dragi, o prezentificare catifelată a absenței ei prin rochia de pe speteaza scaunului, prin pantofii care stau de vorbă cu ai celui rămas acasă, prin scaunele „obosite de singurătate” ș. a. Paradoxul lucrează în favoarea înveșnicirii efemerului, a mântuirii, prin dragoste, a fragilului ființial, (...)  

„Ruleta. Români și maghiari. 1990-2000” (ANDREESCU 2001)

 Gabriel Andreescu, Ruleta. Români și maghiari. 1990-2000. Jurnal tematic, Polirom/Ego, Iași, 2001, 358

5 În loc de prefață. Ruleta

Partea I Actorii
11 1.Masă rotundă la GDS: ce înțelegeau intelectualii români?
15 2.România: profil etnopolitic
21 3.Miza politică a anilor 90
28 4.Smaranda Enache
32 5.Liga Pro Europa
36 6.Violențele de la Târgu Mureș și evoluția Ligii
47 7.Alte bătălii: Cluj, Octavian Buracu și Dialogul Interetnic
54 8.Minoritățile, GDS și revista 22
58 9.Uniunea Scriitorilor și Alianța Civică la începutul anilor 90
63 10.Toamna anului 1991: stare de urgență în Armata IV Transilvania
66 11.Cine sunt și cum arată extremiștii?
70 12.„Naționalismul șovin: o cunoscută
77 13.Laszlo Tokes
83 14.Ce legătură are  un regățean cu minoritățile?
91 15.Maghiarii și UDMR
98 16.Laszlo Fey, Anton Niculescu, Peter Banyai, Levente Salat, Eva Pollnitz și alții. Efectul de lentilă

Partea II Conceptele
115 17.Naționalismul infiltrat în Constituția României
119 18.Dominația naționaliștilor între 1992 și 1996
130 19.Intrarea în scenă a Comitetului Helsinki
137 20.„Studiul”. Gyula
141 21.O lege a minorităților naționale
150 22.Consiliul Minorităților Naționale
154 23.Anul 1995, anul marilor crize: revoltă în CDR  contra „neloialității” UDMR
159 24.Atlanta
159 25.Tratatul româno-ungar: „intern” și „extern” în evoluția relațiilor interetnice
189 26.Criza: Legea învățământului adoptată în vara anului 1995
195 27.„Evoluția concepției UDMR”. Rectificarea
204 28.Alegerile din 1996: UDMR la guvernare
209 29.Ordonanțele de urgență și „modelul de reconciliere româno-maghiar”
214 30.Sabotarea „modelului”
222 31.O altă criză, o altă universitate maghiară
232 32.Ceangăii
236 33.Investigația din Moldova
244 34.Criza de la Odorheiu Secuiesc și limitele autonomiei locale
253 35.Negocierea de la Odorheiu Secuiesc. Controlul conflictelor
266 36.Scrisorile către UDMR

Partea III Epocile
277 37.Declarația de la Cluj și devoluția Transilvaniei
291 38.Naționalismul „profesoral”
301 39.„Un naționalism mai spilcuit”
316 40.Naționalismul, ca aberație intelectuală
324 41.De ce România nu a urmat „modelul sârb”?
329 42.Alegerile din 2000. Consociaționism și sfârșitul erei civice

345 Indice de nume proprii

coperta IV

Aflat la baza conceptului modern de democrație, respectul diferenței implică, înaintea schimbărilor de ordin politic, o mutație de mentalități. În eforturile ei de întâlnire cu identitatea europeană, România s-a confruntat - și încă se confruntă - cu un factor de risc maxim: chestiunea minoritară.

„Un monument de dezinformare” („TOMIS” 2001)

 ***, Un monument de dezinformare, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa continuă să fie în atenția revistelor de cultură din țara noastră, deși, dacă m-aș ghida după ceea ce pare a fi principala ei calitate - volumul uriaș de informații eronate - poate că ar trebui mai degrabă să intereseze revistele din Madagascar sau din Siberia. Pe bună dreptate, cronicarul care semnează rubrica revista revistelor din „România literară” o numea „un monument de dezinformare și biografică și bibliografică și analitică.

Titlul acestei istorii, „de azi pe mâine”, care s-ar fi dorit sugestiv pentru provizoratul orizontului literar în mișcare spre care își îndreaptă reflectoarele criticul, este în mod inexplicabil semnificativ în primul rând pentru precaritatea informațiilor puse cap la cap fără nici o noimă, în afara oricărui criteriu spiritual care să o ordoneze. Dar partea cu adevărat inexplicabilă este lipsa de rigoare în utilizarea informațiilor la un literat cu o bogată experiență câștigată din colaborarea lui cu Securitatea, cel puțin așa cum reiese dintr-o amplă intervenție a lui Dan C. Mihăilescu în „Litere. Arte. Idei”. Aici se demonstrează, pe două coloane, cum se zice, că pagini întregi din Istoria lui Marian Popa se găsesc în Cartea albă a Securității sub forma unor note informative (în fapt denunțuri) semnate Micu.

Opinii clar defavorabile despre lipsa de relief a comentariilor lui M. Popa asupra unor cărți, chiar când sunt favorabile se pot reține din revista „Litere” (nr. 2 a. c.) din Târgoviște sub semnătura lui Tudor Cristea. Sensul unei istorii literare trebuie să fie constructiv - îi amintește domnia sa lui M. Popa. „U istoric literar care se respectă află singurul poem bun într-un morman de maculatură și-l scoate la lumină. Autorul acestei lucrări ce-și zice istorie literară, dar care e în multe părți ale ei un pamflet otrăvit (aparținând unui frustrat literar gelos pe valoarea și gloria altora), procedează exact invers. Principiul ei este negația...”. Și mai departe sună ca o sentință opinia târgovișteanului. „Este evidentă, în această istorie, lipsa prizei la poezie a lui Marian Popa, singurele caracterizări izbutite se referă la poeții militanți, de felul lu A. Păunescu (la care este trecută sub tăcere poezia lui așa-zicând metafizică) sau C. V. Tudor. În schimb, când comentează rafinați ca Adrian Popescu (e de mirare că-l apreciază) gâfâielile și icnetele se aud asurzitor și neputința de a articula plastic și coerent este evidentă”.

„Solteris” („TOMIS” 2001)

 ***, Solteris, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Clubul Artelor „Solteris” - „organizație a oamenilor de cultură din Mangalia”, cum se autodefinește - tipărește pe hârtie de lux cu multă risipă de culori, ?4 de pagini format A4, cărora le împrumută propriul nume și le hăruiește să fie o revistă de cultură și artă. Se precizează că ar fi vorba de „anul I, numărul ?”, dar nu se suflă o vorbă despre o vorbă despre periodicitatea publicației, așa că, până la proba contrarie, poate fi privită ca un buletin intern al clubului. De altfel, nici în „articolul de fond” de la pagina 3 nu se face vreo distincție între club și „revistă”. Se amintește o singură dată despre revistă și de patru-cinci ori despre „club”, ca și cum ar fi vorba despre aceeași persoană juridică, care ar avea rolul, cum cu stângăcie se exprimă autorul nesemnat al articolului, „să promoveze cultul valoric” (poți avea cultul valorii, nu să promovezi... cultul valoric).

Obsesia principală a Solteris-ului nu este selecția valorilor sub simțul critic, ci sub aripa atotîngăduitoare și nivelatoare a dragostei. Principiu creștin utopic care în plan social își poate exprima influența binefăcătoare, dar în domeniul artei este sigur nociv. În acest sens este reprodus pe copertă din Întâia Epistolă a lui Pavel către Corinteni, cu celebra încheiere preluată și de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni: „Căci unde dragoste nu e, nimic nu e”.

În principal i se poate reproșa „publicației” că nu iese din limitele unui buletin intern care reproduce tablouri și beletristică și nu acordă nici o atenție criticii literare. (Lipsesc cu desăvârșire comentariile de cărți sau de istorie literară). Când dragostea e cenzurată de spirit critic, „publicația” Solteris știe să aleagă câteva tablouri semnate de talentat pictoriță Luiza Cala. De asemenea, ne oferă câteva poeme inspirate semnate de Emilia Dabu, Ana Ardeleanu sau mezina Indira Abdulvoap.

Cu speranța că voi fi înțeles cum se cuvine (pentru că dragostea poate străluci și în umbra severității) îi urez Solteris-ului să devină, așa cum își dorește, o revistă de cultură și artă. Urarea mea își trage încrederea din zestrea de sensibilitate și cultură a celor peste douăzeci de femei, majoritatea tinere, cărora clubul le datorează existența.

„50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești Hârșova” (VLAD 2001)

Geo Vlad, Eterna sărbătoare a cărții. 50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești Hârșova, „Agora”, Constanța, I, 3, septembrie 2001

Revigorare spirituală la Hârșova? După toate aparențele, da!

Timp de o săptămână, pulsul orașului a cunoscut un ritm mai alert, datorită complexului program de manifestări culturale aflat sub genericul Eterna sărbătoare a cetății, organizate cu prilejul aniversării a a50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești. Templu al cărții și oază de desfătare spirituală, Biblioteca din Hârșova a însemnat și înseamnă un loc de reculegere și răspunsuri la întrebări. Amenajată într-un spațiu generos, în condiții de invidiat, dotată cu un fond de carte care răspunde celor mai pretențioase exigențe, actuala instituție datorează mult unui grup de animatori profesioniști, care s-au dăruit exemplar - în 1983 - să ctitorească această bijuterie culturală (Constantin Dumitru Zamfir, Ovidiu Petcu, Ștefan Iordache de la Biblioteca Județeană Constanța), alături de care s-a situat omul - dăruit orașului timp de câteva decenii - Gh. Cabuz (atunci primar, azi consilier).

Programul manifestărilor a cuprins evocări, dezbateri și simpozioane literare, avându-i ca animatori pe profesorii Constantin Nicolae, Ion Roșioru, Alexandra Topor, Teodor Popescu și educatoarele Victoria Bărea, Aneta Popescu.

Ziua de 8 iunie a încununat programul cu dezbaterea Rolul și locul bibliotecii publice în viața spirituală a orașului (moderator prof. Teodor Popescu), în care au fost antrenate Anica Mihai, I. Roșioru, Ovidiu Dunăreanu, Șerban Codrin (Slobozia), C. D. Zamfir, Constantin Antonescu (directorul CJICP), G. Vlad, care au evocat evoluția și destinul bibliotecii hârșovene, efigii de oameni care au trudit printre tomurile ei, figuri de copii care au crescut și au devenit personalități de marcă în viața spirituală a țării, momente de împliniri și perioade dramatice. Am remarcat chipurile profesorilor Ilie Grigore, Alex Dogaru, Constantin Moroianu, Mihai Țugulan, inginerii Cristian Călin (proiectantul spațiului actual), Maria Cârlan (director al Casei de Cultură), Nina Mazilu, economistul Cornel Letca, alți reprezentanți ai școlilor, care au gustat eseurile despre carte, bibliotecă și cultură, urmate de un Florilegiu liric din versurile poeților dobrogeni și ialomițeni, inspirate de realitățile Hârșovei.

Un dialog sincer și autentic, spontan și nesofisticat s-a iscat în sălile Casei de Cultură, unde a fost vernisată o expoziție de artă plastică, opera celor trei plasticieni locali: veteranul Petre Roșca - nume de referință în pictura contemporană (membru al UAP), Mircea Silvestru, - vechi militant pe simezele hârșovene și debutanta Viorica Grigore.

Peisajele inspirate din frumusețile de la poalele Cetății Carsium, ruinele legendare de pe malul fluviului, Dunărea cu pădurile ei, portrete umane, flori, surprinse într-o gamă cromatică diversă și bogată, încântă privirile și sufletele degustătorilor de culori.

Apoi, moderatorul festivalului spiritual - profesorul Dorel Popescu - un intelectual rafinat, dăruit actului de cultură, ne invită în sala amfiteatru a Casei de Cultură, unde, după mulți ani de tăcere, pe scena puțin îmbrăcată și slab luminată, evoluează cel mai tânăr ansamblu folcloric de pe aceste meleaguri - Carsium.

O revărsare de cântec românesc și dansuri populare din variate zone folclorice - ne-a ținut cu sufletul la gură, în aplauzele generoase ale unei săli pline de fani ai folclorului românesc autentic, un spectacol anti-manele.

Artiștii au fost 8 dansatori (coregraf Ion Niță), un grup vocal folcloric feminin și câteva soliste, sub îndrumarea magului Sever Costea - veteran al culturii dobrogene, profesor, compozitor, dirijor, instructor și instrumentist - care din 1952 își dăruiește talentul și pasiunea perpetuării folclorului românesc. Animatorul care, în deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, realizase celebrul grup Privighetorile Hârșovei, cu care străbătea meridianele țării și ale Europei, până în Anglia și Franța, revine în actualitate.

Ansamblul folcloric Carsium va evolua la Festivalul Folcloric de la Velico Târnovo (Bulgaria), în perioada 29.06 - 15.07 a.c., având sprijin logistic din partea Centrului Județean al Creației Populare.

(Constantin Antonescu)

*

Spre finalul manifestării a fost întâmpinată soprana Florența Marinescu, proaspăt numită director în Direcția Județeană de Cultură și Culte. Hârșovenii au primit din parte-i... promisiuni (mai ales pentru proiectatul Muzeu Arheologic!).

Și o întrebare retorică: Nimeni, nimeni din mass media constănțeană nu a auzit de aceste evenimente? Condamnabilă nepăsare pentru  cultura din județ!

„Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii” („TOMIS” 2001)

 V., Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii, „Tomis”, Constanța, 2001

În pofida faptului că împlinirea unei jumătăți de veac de la ctitorirea Teatrului Dramatic tomitan nu s-a bucurat de atenția și considerația pe care le merită cu prisosință, căpătând dimensiunile unui eveniment cultural obișnuit, slujitorii fideli ai Muzei Thalia de la Pontul Euxin, au făcut tot ce a depins de ei pentru a marca cei 50 de ani de istorie, nemijlocit trăită de unii, parțial traversată de alții, rămas în memoria afectivă a Cetății. O expresie persuadantă a investițiilor de minte, inimă și gratitudine față de Dramaticul constănțean, ca instituție profesionistă de spectacol, o reprezintă voluminoasa lucrare a două secretare literare ale teatrului evocat - Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian - purtând un titlu vibrant: Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii. Nu este o lucrare riguros științifică, întrucât și-a propus, de la început, să fie „o cronică” scrisă într-o tonalitate preponderent afectivă a evocării. O cronică ce abrogă până și criteriul cronologic, povestirea faptelor, a evenimentelor și a întâmplărilor ținând de conexiunile originale, cvasi- paradoxale uneori, ale autoarelor, animate de patetismul trăirii și al mărturisirii scenice, convertit în transmiterea dincolo de rampă, a mesajului esențial - combaterea viciilor și promovarea virtuților, grație vehiculării îngrijite, corecte, clare a limbii naționale. Din fiecare capitol al acestei istorii (Seri de teatru antic, Studio experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Cei care nu se văd, Evenimente, Prietenii teatrului etc) rezultă că Teatrul „Ovidius” a răspuns unor înalte comandamente etice și estetice.

Prin diversitatea și amplitudinea repertorială etalate de-a lungul atâtor decenii, în care au văzut luminile rampei peste trei sute de premiere, prin actele de cultură înfăptuite (celebrele seri de teatru antic din 1978), prin momentele unice prilejuite spectatorilor (colaborările cu trupe străine, englezești îndeosebi), prin actorii prestigioși și cu experiență, ca și prin tinerii aspiranți la ipostaza de vedete, care au ținut afișul în orice condiții, ca și prin secția de păpuși, de nenumărate ori nominalizată în concursuri și festivaluri internaționale de gen, Teatrul Dramatic s-a impus ca distinctă și distinsă autoritate cultural-artistică. Meritul autoarelor cărții în discuție constă în a nu fi scăpat nimic din vedere, în a nu fi neglijat nici un amănunt esențial care privește activitatea tuturor celor ce au ostenit întru afirmarea valorilor autentice ale Dramaticului de la Pontul Euxin.

„Laureații Concursului Național de Poezie și Eseu Panait Cerna, ediția XXVI 2001” („TOMIS” 2001)

 ***, Laureații Concursului Național de Poezie și Eseu Panait Cerna, ediția XXVI 2001, „Tomis”, Constanța, 2001

Juriul alcătuit din scriitori din București, Galați și Constanța, având ca președinte pe Constantin Novac, redactor șef al revistei „Tomis”, în urma evaluării lucrărilor primite de la 52 de participanți din 18 județe, a stabilit următorul palmares: 

Secțiunea de poezie: Premiul I și al revistei „Luceafărul” - Ioan Cristian din Lucăcești, Maramureș; Premiul II și al revistei „Tomis” - Laur Cliante, Constanța; Premiul III și al suplimentului „ABC” (cotidianul „Azi”) - Oana Langa, Galați; Mențiuni - Adina Varabief, Tulcea; Constantin Drilea, Vrancea; Andreea Lepădatu, Galați; Dragoș Teodorescu, Vâlcea

Secțiunea de eseu: Premiile I și II nu s-au acordat; Premiul III și al revistei „Porto Franco” - Adi Secară, Galați; Mențiune - Alina Sandra, Tulcea

„Concursul de poezie și teatru Panait Cerna 2001”

 Concursul național de poezie și teatru Panait Cerna, Ediția XXVI, Tulcea, 2001

Se va desfășura în perioada 21-23 septembrie 2001 sub semnul împlinirii a 120 de ani de la nașterea poetului (25 septembrie 1881). Autorii care nu au debitat editorial și nu au împlinit vârsta de 32 de ani pot trimite 10 poezii, respectiv 1-2 eseuri (maximum 10 pagini, evidențiind locul lui P. C. în seria reflexivilor lirici și idealul său moral, dar și importanța operei sale teoretice), care vor fi dactilografiate în două exemplare la două rânduri și vor purta, în loc de semnătură, un motto. Într-un alt plic vor fi introduse datele personale și de creație ale autorului, inclusiv adresa și numărul de telefon. Același motto al lucrărilor va figura și pe plicul poștal. Lucrările vor fi expediate pe adresa Centrului Județean al Creației Populare Tulcea, str. Isaccei nr. 20, cod 8800, tel. 040/516072 până la data de 1 septembrie 2001.

Gospodărie țărănească din județul Tulcea (MILIAN 2001)

 Mihai Milian, Gospodăria țărănească conservată „in situ”, „Datina”, Constanța, s. v., aug. 2001, p. 8-9.

Obiectivul muzeal Gospodăria țărănească conservată „in situ” din satul Enisala reprezintă sinteza arhitecturii tradiționale din nordul Dobrogei, la începutul secolului XX. Ca muzeu etnografic și această unitate, chiar dacă nu are dimensiunea celor din București, Cluj, Sibiu, Sighet, Vâlcea, are ca scop păstrarea tradiției, astfel încât spiritualitatea unui popor să fie definită și caracterizată prin modul lui de viață, ocupațiile și meșteșugurile tradiționale, prin credințele, datinele și arta sa. Restaurată în 1971, gospodăria este un punct de atrație pentru turiștii care vizitează aceste locuri. Aceast este amplasată în centrul satului, pe partea dreaptă a șoselei ce leagă Babadag de localitățile din zona lacului Razim. Ansamblul arhitectural cu prinde casa cu chiler și câteva din anexele tipice pentru o gospodărie din zonă: grajdul pentru animale, șoproanele, bucătăria și cuptorul de vară, porumbarul, fântâna. Dacă în 1971 achiziționarea și restaurarea acestei case avea ca intenție organizarea unui muzeu etnografic limitat la o gospodărie tipică pentru zonă, de-a lungul anilor aceasta s-a dezvoltat ca un muzeu al satului dobrogean, pentru că astăzi adăpostește și colecții de obiecte privind ocupații și meșteșiuguri reprezentative pentru acest ținut. De aceea, a fost necesară și posibilă, după 1990, îmbogățirea gospodăriei, în limitele impuse de suprafața ei, cu noi spații de expunere și depozitare. Au fost construite un nou corp de casă - bucătăria de vară - cu cuptor de pâine, șopron și beci și un spațiu semideschis cu trei șoproane pentru unelte și utilaje. Planimetria casei este cea tradițională: o tindă centrală și două camere, bucătărie de iarnă și magazie, având la fațaă și pe latura dinspre stradă prispă cu balustradă și stâlpi. Pe latura din spate, spre nord, pe aporpae toată lungme a casei, se află chilerul (spațiul pentru depozitare). Ornamentele de la pazie și fronton cu motive florale, geometrice și zoomorfe (cai afrontați) realizate în tehnica traforului sunt cele frecvent întâlnite în arhitectura tradițională din zonă. Anexele au fost reconstutite și aveau, în viața satului, o funcționalitate adecvată la practicarea ocupațiilor și meșteșugurilor. Ele erau: adăpost pentru animale, loc pentrru depozitarea cerealeor sau a nutrețului pentru vite, a atelajelor și uneltelor. Aceste anexe au devenit spații de reprezentare a colecțiilor. Pot fi văzute în acest spații: instrumentar agricol; căruțe pictate, tipic dobrogene; unelte pescărești; scule și produse de dogărie, fierărie, albinărit, olărit; instrumentar pentru industria casnică. Un interes deosebit prezintă colecția de aramă cu piese de forme și dimensiuni determinate de funcționalitatea lor variată. Interiorul locuinței relevă principiile estetice ale organizării spațiului de locuit tradițional la români. Țesăturile se impun atenției vizitatorilor prin rolul funcțional de a acoperi pereții și prin cel decorativ în crearea unei ambianțe deosebite. Compozițiile ornamentale, reprezentările stilizate și denumirile sugestive ale motivelor („pomișorii”, „miezul nucii”, „fetele”, „calul și călărețul”) evidențiază valențe estetice deosebite. Cromatica variată a motivelor de la culorile sobre la cele vii, este echilibrată de culoarea de fond, alb sau negru, și de galbenul borangicului. Există părerea că obiectivul și-a atins scopul pentru care a fost creat pentru că s-a limitat la spațiul nord-dobrogean și (...).

„Festivalul de Haiku din America de Nord” („TOMIS” 2001)

 Ion Codrescu, Festivalul de Haiku din America de Nord (28 iunie - 1 iulie 2001, Boston, SUA), „Tomis”, Constanța, 2001, iulie

Organizat de Societatea de Haiku din America, sponsorizat de Consulatul Japoniei din Boston, Fundația Japoneză din New York și Departamentul de Cultură din Massachusetts, Festivalul de poezie haiku s-a desfășurat în sălile Conservatorului de Muzică, la Muzeul de Arte Frumoase, la Galeriile de Artă Kaji Aso și în parcuri și rezervații naturale din împrejurimile marelui oraș de pe țărmurile Oceanului Atlantic.

Tema festivalului a fost Haiku-ul în relație cu alte specii literare și cu alte arte. Aproape două sute de participanți au asistat la o diversitate de activități: conferințe, simpozioane, dezbateri, recitaluri, expoziții de pictură inspirată din poemul haiku, workshop-uri de caligrafie, haiga, renku și haibun, spectacole de muzică, teatru și balet, proiecții de filme și diapozitive, lansări de carte, expoziții de publicații de haiku, plimbări în mijlocul naturii pentru a compune poeme, ceremonii de ceai și recepții.

În prima zi, poetul Raffael de Gruttola, coordonatorul de program - a „tăiat panglica” pentru a deschide festivalul, a ținut o scurtă alocuțiune și a vernisat Expoziția internațională de haiga (pictura cate ilustrează un haiku). Ca oaspete al acestui festival, trebuia să susțin o comunicare în care să sintetizez experiența mea de haiku-haiga. Alesesem tema Relația text-imagine în creația de haiga. În speech-ul meu le-am vorbit despre poezia românească, despre tema naturii în folclorul românesc și în creația cultă, accentuând ideea că poemul haiku a găsit în România un teren fertil și o sensibilitate favorabilă pentru a se propaga. Am relevat ideea că în 1938, când în Occident încă nu se vorbea de tanka și haiku, în România, Al. Stamatiad publica o culegere de poeme în stil nipon - Peisagii sentimentale (Editura Adevărul, București), care, ulterior, avea să fie premiată de Academia Română. După expoziție, a urmat o sesiune de comunicări cu tema Puterea de vindecare a poeziei haiku. Programul zilei a fost încheiat cu un spectacol de interferențe artistice dintre muzică, balet și haiku.

A doua zi, William J. Higginson, cunoscutul specialist american în haiku, a deschis programul cu o comunicare pe tema Semnificațiile cuvântului sezonal în haiku. Apoi, Profesorul Haruo Shirane de la Universitatea Columbia - reputat specialist în literatura japoneză - a susținut o conferință cu tema Arta în viața poeților japonezi din perioada Edo. Ziua s-a desfășurat pe următoarele coordonate și teme: poezia americană și poemul haiku, pictura haiga, proza poetică în spirit haiku (habun), poemul renku (poemul-în-lanț), poemul haiku și miniaturile muzicale.

Ziua a treia a debutat cu o conferință prezentată de profesorul universitar Hirosaki Sato- celebru traducător al poeziei japoneze în limba engleză, premiat de prestigioase instituții culturale pentru volumele publicate în SUA și Japonia. Hirosaki sato a făcut o fină analiză a caracteristicilor și diferențelor dintre haiku-ul japonez și cel de limbă engleză. Alte activități s-au axat pe următoarele teme: arta vizuală a haiku-ului, influențe din literatura occidentală în haiku, problema originalității în haiku, fraza muzicală de jazz și poemul haiku, transformările care au loc în tanka și poemul renku. În cadrul recitalurilor de haiku, Sonia Coman a citit din recenta sa plachetă Leagănul păpușii, iar Ion Codrescu a prezentat un recital din creația poeților români și o selecție din volumul său Vocile muntelui, tipărit în anul 2000 la editura Ami Net Internațional din Marea Britanie. Seara a fost dedicată creațiilor muzicale inspirate de haiku. Surpriza a constituit-o Ansamblul muzical din Croația, dirijat de compozitorul Neven Valand, care a interpretat miniaturi muzicale inspirate din haiku-uri scrise de Patrick Blanche (Franța), Dimitar Anakiev (Slovenia), Ion Codrescu (România), Jim Kacian (SUA) și Gordana Valand (Croația).

Programul celei de a patra zi a inclus plimbări în mijlocul naturii din apropierea Bostonului, pentru a da prilej poeților să compună piese inspirate din peisajul respectiv. Natura este generoasă în acea regiune: țărmul oceanului, lacuri și păduri, pajiști întinse care alternează cu șiruri de arbori și meandre de râuri.

Festivalul de haiku de la Boston nu se putea încheia cu nimic mai potrivit decât o ceremonie a ceaiului regizată de maestrul, poetul, muzicianul și artistul Kaji Aso. Liniștea interioară indusă de ceremonie nu se poate compara cu nimic. Starea spirituală creată de maestrul de ceremonii în sufletul celui care participă la acest eveniment nu se poate compara cu ceea ce îi oferă lectura unor haiku-uri scrise de un poet care a înțeles ce înseamnă spiritul acestei poeziei.

„Recunoașteți vinovăția” (GROSSU 2001)

 Sergiu Grossu, „Recunoașteți vinovăția", „Areopagul Luminii”, nr. 3/ iulie-septembrie 2001

- Gânduri stârnite de o scrisoare din ţară -

Un prieten profesor din Craiova, căruia i-am trimis în luna martie un exemplar al revistei „Areopagul Luminii", a intervenit pe lângă nişte înalte feţe bisericeşti din mitropolia Olteniei, responsabile cu domeniul cultural, spre a studia publicaţia de mai sus şi a aproba difuzarea ei în bisericile Craiovei şi ale zonei Oltenia. Părintele responsabil cu cultura 1-a informat - după o îndelungată aşteptare - că înalte feţe bisericeşti s-au aplicat asupra revistei „Areopagul Luminii", au apreciat calitatea materialelor prezentate, însă nu pot fi de acord cu difuzarea ei în bisericile Olteniei. Şi vreţi să cunoaşteţi motivul acestui refuz? Revista mea aduce pe alocuri critici la adresa B.O.R. în privinţa influenţei ca şi inexistente asupra celor ce se declară ortodocşi în scripte şi, mai mult decât atât - i s-a explicat profesorului - „din lecturarea materialelor transpare voalat colaborarea unor slujitori ai Bisericii ortodoxe române cu Securitatea, în epoca dictaturii ceauşiste ", ceea ce înseamnă că revista „este scrisă cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă a ultimilor 50 de ani în România... "

Ori de câte ori apar asemenea probleme ecleziastice, îmi vine mereu în minte uitatul, prăfuitul „Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români", în care se recunoaşte nevoalat colaborarea unor slujitori ai B.O.R. cu regimul comunist, deci cu Securitatea, precum şi compromisurile clerului ortodox în perioada dictaturii comuniste. Citez: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim mai întâi pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii. în aceste momente, redescoperim libertatea de a mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre. (...) Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-1 lăudăm pe dictator. (...) Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece de acum prin pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am făcut..."

Atunci, cum poate fi învinuită revista ”Areopagul Luminii" că este scrisă „cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă", când însuşi Sfântul Sinod al B.O.R. dădea în vileag realitatea acestor compromisuri detestabile, cerând iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi nouă, puţinilor binecredincioşi creştini români, care, fără a avea darul Duhului Sfânt al preoţiei, n-am acceptat nici compromisurile, nici ruşinea genuflexiunii în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, condamnând, prin viaţa şi atitudinea noastră spirituală, cultul idolatru al personalităţii dictatorului comunist şi suferind, din cauza acestui comportament creştin, ani grei de puşcărie? 

Biblia, de altfel, îndeamnă şi îi sileşte, chiar, pe prelaţii aflaţi în fruntea Bisericii, care au greşit prin cuvintele şi faptele lor timp de aproape 50 de ani de regim comunist: „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini..." (IEREMIA, 3. 13).

„Cuvântul pastoral" citit în toate bisericile în luna ianuarie 1990, şi pe baza căruia am învinovăţit şi-mi permit să învinovăţesc, încă, ierarhia ortodoxă pentru „greşelile" şi „umilirile" declaraţiilor din trecut, repet, acest „Cuvânt pastoral" ne dă dreptul la orice „reproş", fie el oricât de dur şi de insuportabil, deoarece astăzi, vinovaţii de ieri nu-şi mai recunosc nelegiuirile abaterilor „de la Domnul Dumnezeu" lor şi al desfrânării „cu dumnezeii străini" ai marxism-leninismului.

Când şi cum s-au lepădat ierarhii ortodocşi de „ tot ceea ce a fost fals şi rău " în cuvintele şi faptele lor din anii dictaturii? Să ne amintim că patriarhul Teoctist, de pildă, a vorbit o oră, în cadrul unei emisiuni „Credo", despre viaţa şi realizările „marelui său înaintaş Justinian Marina, fără să dezvăluie telespectatorilor „cea ce a fost fals şi rău" în „cuvintele şi faptele" sale. Respectiv: într-o scrisoare pastorală, patriarhul Marina, proclama sus şi tare că „Biserica ortodoxă fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care cred în progres şi în instaurarea apropiată a fericirii socialiste", că pentru a nu face să întârzie această „fericire socialistă", clerul se cuvenea a fi curăţat de spiritul trecutului, tinerii seminarişti educaţi într-un spirit ştiinţific şi politic, cărţile religioase revizuite şi editate în lumina dialecticii marxiste, iar controlul activităţilor monastice, întărit.

N-a fost, oare ,fals şi rău" că programul promarxist al noului ierarh, numit de RC.R. şi nu ales de Duhul Sfânt, a permis organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare ale căror obiectiv era să inculce preoţilor „o orientare nouă, în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor populare"? N-a fost ,fals şi rău" că s-a desfiinţat, la ordinul P. C.R., Biserica greco-catolică, prin încorporarea sa forţată în comunitatea ortodoxă? N-a fost ,fals şi rău" că Sfântul Sinod a acceptat, fără cea mai mică obiecţiune, Statutul din 23 februarie 1949, cu ajutorul căruia guvernul comunist reducea numărul diocezelor şi al membrilor Adunării şi ai Consiliului central ecleziastic, notifica numirea preoţilor în posturile importante din administraţia Bisericii şi-i obliga să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de Republica Populară România, iar cei care se opuneau reformelor lui Justinian Marina - considerându-le favorabile mai de grabă puterii comuniste decât Bisericii - au făcut obiectul unor mustrări şi sancţiuni severe?

N-a fost "fals şi rău" că patriarhul Justinian Marina a împins clerul să ia parte, cu multă ardoare, la campania lansată de către Moscova, în favoarea Păcii? Iar în ceea ce priveşte cele trei institute teologice, care au înlocuit fostele facultăţi de teologie, studenţii nu mai aveau posibilitatea să înveţe cum să se apere împotriva atacurilor viclene ale ideologiei marxiste în vigoare, dar fiind că două din materiile necesare formării spirituale ale viitorilor slujitori ai altarului - Apologetica şi Mistica - au fost scoase din învăţământul teologic, cu neîndoielnicul consimţământ al patriarhului? N-a fost "fals şi rău" că „prelaţi ai poporului" şi teologi fără scrupule, câştigaţi cu uşurinţă la cauza proletariatului, s-au aventurat în grabă „să caute în Revelaţia divină bazele acestei teologii a cooperării Bisericii la eforturile făcute pentru fericirea poporului", pledând pentru „angajarea totală a Bisericii în lupta pentru Pace şi Progres", gata să „răspundă imperativelor vremii" conform hotărârii preafericitului patriarh „renovator" al ortodoxiei româneşti: „Deoarece lumea se înnoieşte, să înnoim şi noi Biserica. Nu vom rămâne în urmă. Nu vom deveni anacronici. Trebuie să mergem în pas cu noua societate şi chiar mai mult: să ajutăm şi noi, prin mijloacele noastre, la înnoirea societăţii. Cerem chiar dreptul de a contribui la această înnoire".

N-a fost "fals şi rău" avortarea unei teologii servile care să fie port-drapelul noilor idei sociale create de dictatura comunistă? Mai bine zis o teologie a abandonării poruncilor Evangheliei lui Hristos, pentru că era nerăbdătoare să servească la „stabilirea unei noi ordini sociale", bazată pe lupta de clasă şi bolşevizarea ţării, pe educaţia ateistă a tineretului şi pe întărirea concepţiei materialiste. N-a fost "fals şi rău" - o, cât de rău şi de ruşinos! - că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a devenit membru al Frontului Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era comunistul Nicolae Ceauşescu?

N-a fost "fals şi rău" că, la cea de-a 26 Conferinţă teologică interconfesională, care a avut loc la Cluj-Napoca în ziua de 4 iunie 1975, celebrul ierarh Antonie Plămădeală (pe atunci episcop şi vicar patriarhal) a ţinut să discute despre „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", cu concluzia marxistă: „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind totodată o societate nedreaptă?"

N-a fost "fals şi rău" că patriarhia nu s-a opus faimosului Decret nr. 410 din 19 noiembrie 1959, care va permite să se abată năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe? Căci la ordinul unor prelaţi servili, nenumărate lăcaşuri sfinte au fost închise, iar aproximativ 2000-3000 de călugări şi călugăriţe (că­lugării până la vârsta de 55 ani şi călugăriţele sub 50 ani) se văzură constrânşi să revină în lume.

Tare aş dori să ştiu dacă patriarhul actual se consideră vinovat de tot ceea ce a fost "fals şi rău în cuvintele şi faptele" sale din anii dictaturii, când căuta să se arate mai comunist decât poetul comunist Adrian Păunescu, glorificatorul lui Ceauşescu - „eroul ţării", „cârmaciul şi conducătorul de oaste" - cu ocazia Congre­sului al XH-lea al P.C.R. Iată-1, în calitatea de mitropolit al Moldovei, nu numai copleşind de elogii „realegerea fiului cel mai iubit al poporului, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al R.S. România", ci exprimându-şi „recunoştinţa sinceră pentru libertatea religioasă acordată Bisericii Ortodoxe Româneşti şi altor culte" din România, dar mai ales, dar mai presus de toate exprimându-şi - ceea ce Adrian Păunescu n-a făcut în poezia sa - „angajamentul ferm de a sprijini grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii".

Odată redescoperită libertatea „de a mărturisi greşelile, în ce fel a cerut iertare poporului român ierarhia ortodoxă din anii dictaturii comuniste, şi care i-a fost „pocăinţa ", indispensabilă propriei sale renaşteri spirituale? A auzit cineva pe patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe mitropolitul Antonie Plămădeală sau pe răposatul mi­tropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, să strige ţării şi poporului (retraşi, în chip de pocăinţă izbăvitoare, în vreuna din mănăstirile presărate de-a lungul şi de-a latul pământului românesc): „Iertaţi-ne, fraţilor, pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa noastră, în activitatea noastră sub comunism, iertaţi-ne pentru slugarnica noastră tăcere în legătură cu problemele credinţei şi pentru descalificabila proslăvire a unor conducători care duşmăneau şi pe Dumnezeu şi Biserica!" A scrie, în Cuvântul pastoral în discuţie, doar atât: „Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii", fără a se menţiona toate (dar absolut toate) „greşelile" săvârşite, este egal cu zero.

Mă întreb - şi te întreb, cititorule - dacă este suficient să spui duhovnicului tău, spovedindu-te: „Iertare, părinte, am greşit... Iertare pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa mea..." Sau trebuie să-i înşiri fărădelegile pe care le-ai comis de la ultima spovedanie, pocăindu-te cu adevărat, deoarece numai „regretul" că ai fi putut face „mai mult sau mai bine" şi nu ai făcut, nu duce la nimic, la nici o iertare din partea lui Dumnezeu...

La ce foloseşte „libertatea1''' de care se bucură acum ierarhia ortodoxă din România, dacă îi lipseşte libertatea interioară a unei penitenţe autentice, care să-i ajute pe ierarhii vinovaţi să rostească aceleaşi cuvinte ca Ezra: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9. 6). Sau să aibă curajul mărturisirii lui Iov, strigând ca şi el: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă"(IOV, 42. 6).

De ce să nu-şi recunoască public ierarhii noştri ortodocşi imensele lor greşeli şi păcate săvârşite sub sângeroasa dictatură dejisto-ceauşistă, adică „tot ceea ce a fost fals şi rău" în slugarnica lor supuşenie, luând ca exemplu pe sfântul apostol Pavel, care nu se ruşina să-şi recunoască „purtarea lui de altădată", când -mărturiseşte el - „prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam" (GALATENI, 1. 13); care nu se mulţumea să-şi redescopere doar „libertatea de a mărturisi" greşelile şi umilirile, fără ca să le arate pe toate, în toată murdăria şi josnicia lor. în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli citim: „Pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe (...), iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de din afară..." (FAPTE, 26. 10-11). Sau: „Eu am prigonit până la moarte această Cale, legând şi dând la închisoare şi bărbaţi şi femei. Precum mărturiseşte pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul bătrânilor, de la care primind scrisori către fraţi, mergeam la Damasc ca să-i aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiţi" (FAPTE, 22. 4-5).

Da, de ce să nu recunoască ierarhii noştri ortodocşi în faţa întregii ţări că n-au fost „slujitori vrednici" ai lui Dumnezeu şi „împreună lucrători cu El", în toată perioada de subjugare comunista, ci s-au comportat ca nişte „apostoli mincinoşi", ca nişte „lucrători vicleni care iau chip de apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13), câtă vreme Pavel, acest inegalabil atlet al lui Hristos, nu se sfiieşte să recunoască, înaintea Bisericii din Corint: „Căc-i eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeul" (1 CORINTENI, 15. 9).

Sugerez înaltelor foruri bisericeşti cam cum ar trebui să se producă (după umila mea părere de creştin ortodox, care îmi iubesc Biserica) începutul pocăinţei lor salutare: printr-o dispoziţie (dată editurii patriarhale ortodoxe din Bucureşti, în vederea publicării ediţiei a doua a cărţii mele „Calvarul României creştine". Fiindcă, în această lucrare n-am făcut nimic altceva decât să prezinţi, pe bază de documente, ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea ierarhiei ortodoxe în anii dictaturii comuniste. Fiindcă, abia prin gestul acesta, uluitor de spiritual, s-ar vedea că prelaţii în refuză şi-au „redescoperit libertatea" mărturisirii greşelilor şi nu refuză adevărul. Adevărul care, în lumina Evangheliei (IOAN, 8. 31]), ne poate face cu adevărat liberi...

 

 

 

Memoriile ambasadorului comunist Nicolae M. Nicolae („TOMIS” 2001)

„Încă o dată, literatura memorialistică vine să-ș motiveze cu aplomb poziția de lider în topul preferințelor cititorului român de după 1990. Drept argument, care justifică incontestabilul succes de care se bucură astăzi acest gen, ni se propune volumul de memorii al d-lui Nicolae M. Nicolae, intitulat O lume așa cum am cunoscut-o (Ed. ProDomo, București, 2000). Cartea se citește pe nerăsuflate și nu va putea lipsi, cu siguranță, din bibliografia niciunei lucrări de referință având ca temă istoria României din ultimele decenii ale secolului XX. Chiar și o simplă trecere în revistă a câtorva din cele 46 de titluri din capitolele componente este revelatoare în privința personalităților invocate, incită la lectură (20 minute președinte: Hubert Humphrey, Un român laureat al Premiului Nobel: Emil Palade, Altceva despre Nicolae Ceaușescu, Un președinte atipc al Consiliului de Miniștri: Ion Gheorghe Maurer, Și rabinii mai uită câteodată:; Moses Rosen, Teatrul la el acasă: Toma Caragiu, Greu e drumul spre adevăr: Ion Mihai Pacepa etc).
Situațiile deosebite prin care a trecut, personalitățile de prim rang pe care a avut șansa să le cunoască (celor pomenite mai sus le putem adăuga pe cele ale lui Nixon, Carter, Kissinger, Dobrânin, Haim Bar Lev, Averrel Harriman etc) constituie darul cel mai de preț oferit de biografia sa spectaculoasă. N. M. Nicolae s-a născut la Silistra (azi în Bulgaria) în 1924. După ce și-a făcut studiile secundare la liceul „Cantemir Vodă” din București, urmând în paralel cursurile de vioară ale Academie Regale de Muzică, absolvă Școala Politehnică București, devenind inginer electromecanic în 1948. După un stagiu de specializare la Leningrad, lucrează în sectorul de profil. Între 1066-1976 a ocupat funcțiile de ministru adjunct, prim-adjunct și secretar de stat la Ministerul Comerțului Exterior. Din 1976 până în 1978 este ambasador la Washington, apoi președinte al Comisiei de Planificare și Prognoză din cadrul Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Se pensionează în 1984.
În cele aproximativ 300 de pagini ale cărții este condensată o importantă cantitate de informații, de cele mai multe ori inedită, insoțite de comentarii care atestă nu numai bogata experiență a autorului în domeniile economiei și diplomației, implicarea sa în acțiuni de maximă importanță pentru politica externă a țării, dar și o remarcabilă capacitate de sinteză, un rafinat simț al observației și un admirabil talent de narator. Așa cum subliniază și reputatul cercetător în domeniul istoriei Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, autorul prefaței, principalul merit al acestei lucrări est confeir d efaptul că N.M. Nicolae surprinde cele două schimbări cu urmări extrem de importate, atât pentru relațiile României cu SUA, cât ș pentru politica externă a regimului Ceaușescu, în general. De la încurajarea diferențierilor inter socialiste, care avantajau România, în timpul președinției lui J. Carter accentul este mutat pe problemele intra-socialiste, în special pe respectarea drepturilor omului, capitol absolut deficitar pentru România acelor ani. Ceaușescu nu a înțeles această schimbare, fapt care i-a fost fatal.
O lume așa cum am cunoscut-o este nu numai o carte de succes, scrisă și concepută cu remarcabil talent, ci și o extrem de valoroasă sursă pentru tinerii cercetători din domeniile istoriei și politologiei.”

SORIN ROȘCA, Amintirile unui fost ambasador, „Tomis”, iulie 2001.

„Moscova nu crede în lacrimile altora” (ARACHELIAN 2001)

 Vartan Arachelian, Moscova nu crede în lacrimile altora, „Tomis”, Constanța, iunie 2001

Incredibila rezolvare a „cazului Ilașcu” ne întoarce privirile, din nou, spre Rusia. Chiar dacă politicienii noștri, prin tămbălăul făcut, ar fi vrut să le cădem în admirație. Președinții Voronin și Iliescu au dat dovadă de decență și pentru că sunt în intimitatea deciziei: directiva de eliberare a lui Ilașcu a aparținut exclusiv omului forte de la Kremlin. Șeful secesioniștilor de la Tiraspol, Smirnov, pripășit aici tocmai din Kamciatka, a încercat o cacealma și anume să obțină un troc: Ilașcu pentru „scuze de la stat la stat”, dar ministrul de externe al lui Putin, Ivanov, i-a dat peste mână; Ilașcu a fost eliberat necondiționat. Cei care continuă captivitatea transnistreană sunt ofrandele unui alt „cadou”.Și, totuși, la București, percepția a fost cu totul alta, nu că Moscova s-ar fi îndurat de lacrimile românilor, ci pentru că agitația politicienilor români (inclusiv spectacolul liderilor PNȚCD + Alianța Civică, care, cu ani în urmă, au oferit străzii bucureștene o defilare în cuști cu zăbrele, în semn de solidaritate cu cel condamnat la moarte la Tiraspol) ar fi indus organismelor europene de apărare a drepturilor omului hotărârea de eliberare a lui Ilașcu. Culmea e că ficțiunea aceasta a putut fi vândută, deși se vedea din avion divorțul dintre imagine și realitate. E atât de plăcut să te lași păcălit de iluzia că, până la urmă, întotdeauna, binele învinge diavolul! Cunoscându-ne atât de bine inocența, Vadim Tudor, prolific amator de povești cusute cu ață albă, ne și pregătea un spectacol de basm cu Ilașcu trecând pe sub Arcul de Triumf, călare pe calul alb al Căpitanului. N-a fost să fie așa, dar timpul nu e trecut. Numai că dacă vom continua să rămânem sub vraja poveștilor de adormit copii, riscăm să ne trezim în alt timp istoric. Rusia, în orice caz, nu mai e cea de acum un deceniu, de pe vremea lui Gorbaciov, pe care Occidentul, supunându-l unor teste succesive și din ce în ce mai pretențioase pentru a-i verifica sinceritatea în schimbarea sistemului, a sfîrșit prin a-i trata pe ruși ca pe niște milogi, semn că se dezobișnuiseră de respectul pe care-l purtaseră Rusiei ca superputere. Nu cred însă că Occidentul trebuie făcut vinovat de direcția în care se mișcă Rusia lui Putin, SUA și-au făcut datoria față de propria lor securitate, ca și pentru cea europeană, plătind cu vârf și îndesat dezarmarea atomică a URSS, iar dacă sute de miliarde dolari au luat drumul unor conturi particulare, vinovată e mentalitatea moscovită și nu unchiul Sam! Cu acești bani, dar și cu jefuirea bogățiilor naturale cu care Dumnezeu a blagoslovit Maica Rusia, au prins puteri discreționare oligarhii postsovietici. Și dacă Rusia, de după Elțân, este cu totul altceva decât cea visată de Gorbaciov, cauza trebuie căutată în natura eternei Rusii, tranziția se face nu de la comunism la capitalism, ci în sens invers, spre oligarhia/oligarhii patronată de Țar. Nici nu se putea ca un popor despuiat de atributele măreției sale, frustrat de iluziile colectivismului sovietic, umilit, prin retrogradarea sa în lumea a treia, să aleagă altă cale decât cea spre un stat autoritar și naționalist. Învinsă în războiul rece, speranța sa e revanșa. Noul / vechiul program antirachetă repus în stare de urgenț de nou administrație republicană precipită revenirea la vechea politică externă a Rusiei, una prepuelnică la adresa angajamentelor occidentale și pragmatică în vecinătatea imediată. Îndepărtarea de granițele fostului imperiu a extinderii NATO e o prioritate, federalizarea Republicii Moldova, pentru a da un statut legal enclavei transnistrene, e o altă țintă ce se înscrie în această logică. Dacă renașterea, cel puțin formală, a comunismului de stat în Republica Moldova, nu e agreată de președintele Putin, deoarece ea oferă un balon de oxigen comuniștilor ruși aflați în opoziție la Moscova, orientarea pro-rusească a președintelui Voronin trebuie încurajată. Cum Mocova nu (mai) crede în lacrimile altora, în locul transfuziei de petrol și gaze pe daiboji cerute de Voronin, Putin l-a oferit pe Ilașcu. Schimbul a fost foarte avantajos: a flatat autoritatea, cam găunoasă, a organismelor europene, care cred că apără drepturile omului, cultivă din nou iluzia Europei  că ea, Rusia, poate fi o alternativă la hegemonia nord-americană și, în plus, îl acomodează pe nostalgicul Voronin cu regimul de la București; un pion otrăvit poate face minuni în vremuri tulburi în tabăra adversarului natural al Rusiei. Cum altfel ar trebui „citită” povestea reîntoarcerii eroului românității și nu ca un exercițiu reușit al unor debile politici de instaurare a justiției internaționale în zona noastră geografică. Din păcate, narcisismul politicianului român a găsit cu cale să dea din nou în clocot. Poate și pentru că era de Ziua Victoriei. O zi în care România, pe nedrept, a fost țintuită în tabăra învinșilor. Poate și pentru că Moscova nu crede în moralitatea politică!

„Lucian Blaga - Filozofia prin metafore” (SĂVULESCU 2001)

Geo Săvulescu, Lucian Blaga - Filozofia prin metafore (II), „Tomis”, Constanța, VI (XXXVI), 5 (369), mai 2001, p. 4

Dacă destinul omului este creația, în diverse domenii, să vedem ce părere au psihanaliștii despre creatori. Creația, mai ales cea artistică, ar fi un fel de „tratament”, omul creează încercând să-și vindece complexele. Acest punct de vedere cam biologic, medical, este sărac și nu are în vedere că toate creațiile culturale sunt judecate după conținutul lor, după calitatea lor și mai puțin după realizatori. „Creația culturală nu poate fi în esența ei adusă în legătură cu altceva decât cu însuși destinul creator al omului. Toate încercările naturaliste de a deriva atitudinea creatoare din necesități precum aceea de echilibru, de compensație, de risipire a energiei de prisos, de satisfacere a unor dorințe refulate etc, cad alături de fenomen sau pătrund cel mult până la periferia lui. Nici una din încercările naturaliste nu vrea să ia în considerare de o împrejurare, fundamentală totuși: creațiile culturale sunt dominate de o matrice stilistică, fiind structurate pe calapoade abisale. Cultura n-o privim în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității sau ca reacțiune împotriva animalității ca atare. Ne dăm, dimpotrivă, seama că atât crearea culturii, cât și unele faze sau tipuri de cultură, chiar dintre cele mai mărețe, își au cruzimile și barbaria lor aproape incredibile. Să ne gândim numai la metoda faraonică de a crea cultura sau la cruzimile inerente ale medievalismului, izvoditor și el de monumentală cultură. Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devastează. Creația își are pârjolul ei. Meșterul Manole și-a zidit soția sub pietre și var, pentru ca să înalțe biserica. Surprindem în această legendă ecoul crud al conștiinței sau al presimțirii că o creație trece peste vieți și-l devastează adesea chiar pe creator. A crea nu înseamnă pentru creator dobândirea unui echilibru, după o prea naivă și plată interpretare. Se creează cu adevărat, cel mai adesea, numai la înalte tensiuni, cărora organele de execuție nu le rezistă întotdeauna. Creația sfarmă adeseori pe creator. Creatorul de cultură nu poate să aibă măcar mângâierea că atenuează cruzimile inerente vieții. Dimpotrivă, uneori el le agravează sau îi adaugă noi cruzimi. Creatorul de cultură poate să spună cu Iisus: „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie” 17. (L. Blaga, op.cit., p. 471)

Deci, creator poate fi orice oricât de sănătos, și asta pentru că sănătatea este destul de greu de definit. Mai mult, sănătatea trupească și mentală nici nu sunt obligatorii. Ceea ce se impune este matricea stilistică, asociată arhetipurilor, care să corespundă unei pulsiuni creatoare. Cât despre părerea că o pornire creatoare este în stare să vindece un dezechilibru psihic, mă îndoiesc de asta. Este ușor să greșim, când știm că exist o terapie ocupațională folosită de psihiatri. Dar asta e cu totul altceva, cu totul altceva decât expozițiile de pictură ale schizofrenicilor. Realmente se poate depista în aceste picturi dezechilibrul psihic care-l domină pe pacient, pentru că dezechilibrul este, de data asta, regula, iar dacă unii se simt ameliorați după ce pictează, asta nu este o creație artistică, este numai o terapie printr-o activitate plăcută. Cât despre marii creatori? Agamemnon își sacrifică fiica pentru a putea cuceri Troia, Abraham trebuia să-și sacrifice fiul pentru a-l îndupleca pe Dumnezeu. Amerindienii sacrificau tineri zeului Soare pentru a avea recolte bune și a nu muri de foame. Faust își sacrifică sufletul pentru a avea tinerețe. Odin și-a dat un ochi ca să poată cunoaște. Biblia și toate mitologiile sunt pline de sacrificiile pe care oamenii trebuie să le facă î schimbul creației. Oamenii simpli de la țară nu se bucură dacă au un câștig nemuncit, pentru că știu că va trebui, cândva, să plătească pentru el. Legea implacabilă a Karmei spune același lucru: nimic nu vei căpăta fără să plătești. Pentru fiecare acțiune, rea sau bună, există o plată.

Nostalgia abisală propusă de B. deschide o perspectivă nebănuită pentru înțelegerea inconștientului, a cunoașterii înțelegătoare cu noțiunile și categoriile ei abisale. Psihanaliza rămâne un domeniu medical și importanța ei n-ar trebui să depășească prea mult clinica.

Înainte de a încheia, nu cred că este posibil să trec peste informațiile valoroase pe care ni le oferă doctorul Gheorghe Brătescu în Freud și psihanaliza în România, informații valoroase (pentru că au fost culese cu grijă și puse cap la cap) ne permit să ne formăm o imagine de ansamblu. Este curios, după lectură, ai senzația că majoritatea medicilor și gânditorilor din România au ceva în comun chiar atunci când au puncte de vedere divergente. Poate că numitorul comun ni-l comunică, cel mai bine, N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii. Stând de vorbă, în celula de la Jilava, cu Anatolie Hagi-Beca despre fenomenul românesc, se opresc la nuvela Călătorului îi șade bine cu drumul a lui Brătescu-Voinești. Ambii sunt de acord că nuvela este cam schematic scrisă și de un caragialism din care s-a dus orice acid și orice venin. Cu toate acestea, nuvela are darul de a pune pe tavă sufletul românesc. „Apare... fondul arhetipal al sufletului românesc așa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulțumirea altora (Măi Năiță, dacă mă iubești, ia de aici bucățica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzând de a împărți cu altul orice noroc (... la noi petrecerea implică pe comeseni și voia bună generală)... Conștientul dispare și - cu toate că se urmărea o psihanaliză - se dezvăluie inconștientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învață că înapoia conștientului aparent clar, demn și curat clocotește inconștientul sumbru, mocirlos, complexat și abject, iată că în privința sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

... Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voinești ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca și balada Mioriței...

... vezi, Anatolie, Călătorului îi șade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească... rămâne ca o radiografie... a caracterului unui norod... straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme și senine, în lacul mioritic - modest ca suprafață, așezat la periferia marilor centre ale civilizației, la răscrucea marilor imperii - se reflectă un cer cu totul curat”. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 162-163)

Critica poeziei contemporane (CĂLINESCU 2001)

 Patrick Călinescu, Eirein vs. Poiein, „Agora”, Constanța

Totul se rezumă la genul etimologiei cuvintelor. Chiar și această diferență fundamentală în științele umaniste.

În axiologia și praxiologia poetică (în demersul teoretic și practic prezent în contextul poetic) e cu atât mai importantă. pentru cei interesați voi răspunde implicitului lor de ce? prin explicit...

pentru că de ea depinde însăși natura poeziei, așa cum poeții și-o dezvăluie lor și lumii care-i potențează pe poeți.

Voi continua mai puțin ermetic, dar la fel de abstractizant.

Fac următoarele asocieri: axiologia poetică trebuie să țină de eirein, iar praxiologia poetică - de poiein. Etimologic și logic așa și este. Textual, lucrurile nu stau deloc astfel. În această dichotomizare (iată un sinonim savant al genului!) ar fi rezistat la orice critică așa cum am construit-o acum aș fi stat liniștit. Și înt-o asemenea stare aș fi putut să-mi îndrept discursul nemulțumirilor mele împotriva poeților care, probabil, instinctual, fără insight științific, au simplificat și mai mult asocierea de mai sus, transformând-o dintr-o ecuație nereușită despre condiția poeziei (contemporane în acest caz) într-un modus vivendi rudimentar și a-poetic.

Bun, dar nu pot sta liniștiti atât timp cât acest binom nu se vrea de-construit cinstit derridean. Dar, fără îndoială, există un anumit grad de rezistență la de-construirea sa necesar pe care l-aș numi diferența diferenței. Pe scurt, așa. Iar pe lung, îmi plac aceste simetrii logice, dar a-morfologice și în afară de jocul de cuvinte de pe rândul de sus: al poeziei contemporane.

Ajung, după un ocol relativ mare, acolo unde am vrut să ajung: la cât  de nemulțumit sunt de felul în care se scrie astăzi poezie. Dacă aș fi  un lector neavizat, așa spune pur și simplu : nu-mi place cum se scrie poezie acum! Dar, pentru că sunt un lector avizat, mă întreb și m-am întrebat de nenumărate ori până în acest punct al prezentului de ce nu-mi place felul în care se scrie poezie acum.

O explicație reducționistă ar suna aproximativ așa: pentru că nu s eține seama , pe de o parte, de lipsa de fundament logică a axiologiei poetice/eirein vs. praxiologie poetică/poiein, iar pe de altă parte, pentru că falsul pe care această ecuație l-a legitimat pervers prin necunoaștere: poeții l-au transformat în al lor modus  vivendi.

Și astfel instituția confuziei s-a instalat perfect în mentalul colectiv al poeților de astăzi, pervertindu-le imaginația, propensiunea poetică și, în ultimă instanță, talentul.

Mă gândesc, de aceea, că poeții contemporani ar putea să se implice într-un concert academic mai susținut de propria lor voință estetică. Dar această ideea nu este /era decât o sugestie...

Iar o explicație mai largă ar suna cam așa: iar pe de a treia parte, pentru că nu aici ar fi trebuit să intervină atotputernicia de-construcției diferenței diferenței poeziei contemporane! Dacă am folosit un astfel de grup nominal, anormal prin proliferarea perversă a genitivului, înseamnă că nu-mi place deloc poezia actuală. Revin: binomul eirein/poiein, fundamental, dar problematic prin însăși complexitatea sa, a fost, prin necunoaștere, inversat, adică de-construit în cea mai bună „tradiție” derrideană. Recunosc: subiectul de-construcției este un succes, dar obiectul ei este un eșec. De aceea nu pot admite ca eirein să fie termenul prim al binomului, și nu poiein!

În loc de concluzie, dar totuși: Poezia nu trebuie spusă, ci făcută. Nu retorică, ci poetică. iar poeți, în consecință, ar trebui să spună mai puțin și să facă mai mult, să retorizeze mai puțin și să poetizeze mai mult: să fie poeții poeziilo rlor...

Lansarea revistei „Agora” în Constanța la 6 martie 2001 („Tomis” 2001)

<A apărut la Constanța „în ceasul primului mărțișor al celui de al treilea mileniu”. Ea se cheamă frumos Agora și după cum spune redactorul ei șef, Victor Corcheș, în peisajul publicistic actual își asumă un dublu rol;: „acela de martor onest, de cronicar obiectiv îndeosebi al cotidianului cultural, dar și acela de agent energizant al spiritului profund și al gîndului înaripat”.
Atrag atenția prin valoarea lor textel eliric semnate de Irina Moraru, studentă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice București. Iată un citat, sper, convingător: „Eu mor întotdeauna câte puțin toamna. Și mai mor cu fiecare cuvânt rostit. Se spune că nu mai este al tău gândul pe care l-ai așternut pe hârtie și că fiecare literă scrisă te înstrăinează tot mai mult de propriul tău gând.. El devine al celor care îl citesc; al tău nu mai e de mult. Pe mine mă îngroapă fiecare silabă; ia uite că pământul mi-a ajuns până la gleznă cu acest din urmă ă.”
Câteva eseuri din acest prim număr, semnate de Ștefan Cucu și Marina Cap Bun, îi asigură revistei Agora un nivel intelectual remarcabil. Interesant este, dar mult prea lung (ocupă o treime din paginile revistei) și studiul Prolegomene la revista Fundațiilor Regale.>


NICOLAE MOTOC, O nouă revistă, „Tomis”, Constanța, martie 2001

Revista „Datina” din Constanța („TOMIS” 2001)

Nicolae Motoc, Datina, „Tomis”, martie 2001

Dens, bogat în semnături care ar face onoare oricări publicații de cultură, este numărul 21 (anul VIII) al periodicului constănțean de etnologie și fapt cultural „Datina”. Steluța Pârâu, Nedret Mahmut, Mihai Fifor, Mihai Camilar, Cornel Bălosu, Mihai Milian, Elvira Romaniuc, Emil Țârcomnicu, Luigia Amelia Toader, I. Marian Efimov semnează un număr de studii și eseuri, care se parcurg cu interes, despre aspecte de viață tradițională a populației lipovenești, despre unele obiceiuri turco-tătare din Dobrogea, despre vlahii idn Timocul sârbesc, despre hutulii din Bucovina și arhitectura lor șamd. Reține atenția interviul Danielei Măiță luat lui Aram Agop despre armenii din Dobrogea.
Dar piesa de rezistență a acestui număr este suplimentul Constelația Eminescu, realizat de Universitatea „A. I. Cuza” din Iași și excepțional tipărit de Editura Levant, Poligrafia Codex din București. Aici se pot citi studii de Consatnin Ciopraga (Eminescu - starea aurorală), Dan Mănucă (Mai este actual Eminescu?), Ioan Constaninescu (Eminescu „dedublare a naturii) și prof. univ. dr. Petru Ursache (Poet și zburător). „Datina” este un periodic editat de Centrul Județean al Creației Populare Constanța (director Constantin Antonescu).

„Pictură la Cafeneaua Scriitorilor” (ANDREI 2001)

 Eduard Andrei, „Pictură” la Cafeneaua Scriitorilor, „Tomis”, Constanța, martie 2001

În spiritul postmodern al interferenței artelor, Cafeneaua Scriitorilor a găzduit, joi, 22 februarie a. c., într-o atmosferă colocvială, vernisajul expoziției de pictură a grupei coordonate, la Școala de Artă Constanța, de tânăra profesoară - artist plastic Gabriela Gheorghe, până de curând muzeograf la Muzeul de Artă. Pe simeze figurează lucrări semnate de Alexandru Călin, Ioana Călinescu, Alexandru Herța, Cristina Ioniță, Elena Radu, Anca Sârbu (elevi ai instituției de învățământ amintite), precum și de Andreea Cornel și Iulia Toma (foste eleve, acum studente la Universitatea de Artă București).

Expoziția, cristalizată ad-hoc, grupează o selecție de lucrări „pe o temă dată”, după cum a punctat în cuvântul de deschiderea Geta Deleanu, muzeograf la Muzeul de Artă. Este de vorba de studii de atelier ce abordează genul consacrat al naturii statice / moarte, definite plastic, de dr. Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă, ca un „ansamblu neînsuflețit de obiecte însuflețite”. Dincolo de plusurile și minusurile, inerente unei etape de căutări, lucrările dovedesc un studiu temeinic, aprofundat al mijloacelor de expresie plastică.  Aceeași natură statică apare diferit în funcție de gradul de sensibilitate a autorului, conținând germenii unei viitoare viziuni originale, dar pot fi identificate influențe de artă românească - Ciucurencu, Sălișteanu sau universală - Cezanne. Raportarea permanentă la repere importante din istoria artelor este absolut firească și necesară , mai ales într-o perioadă de „ucenicie”: ce alt artist poate fi mai indicat pentru înțelegerea compoziției, pentru efortul de reducere a formei la datele esențiale, printr-un demers geometrizant, pentru studiul raporturilor cromatice calorice decât Cezanne? Eterogenă ca vârstă, dar omogenă valoric, grupa de pictură a Gabrielei Gheorghe pare să certifice, prin Paceastă expoziție,, spusele artistului plastic Constantin Papadopol care afirma la vernisaj că „tranziția” Gabrielei a însemnat o pierdere pentru Muzeul de Artă și un câștig pentru fiecare Școala de Artă.

„Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu” (POPESCU 2001)

 Florentin Popescu, Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu, „Tomis”, Constanța, 2001

Despre rolul fundamental avut de Nicolae Titulescu (1882-1941) în diplomația și politica externă a României într-o perioadă în care țara s-a aflat la mari răscruci ale istoriei, prinsă în jocul de interese ale marilor puteri, s-a scris relativ mult. S-a scris atât în timpul vieții marelui om de stat, cât și după moartea lui. Și totuși - pentru tinerele generații, mai puțin cunoscătoare ale mersului evenimentelor istorice - s-a făcut puțin.

Viața și opera lui T. sunt, din păcate, insuficient cunoscute în ciuda aparențelor care lasă impresia că s-a cam spus și s-a scris totul, ori poate totul. Momente politice (și în egală măsură biografice) au rămas cvasi-necunoscute, comentate în treacăt ori chiar ignorate de către cei care s-au apropiat până acum de această mare personalitate, cunoscută și apreciată pe toate meridianele lumii. Îndeosebi „secvența” mazilirii lui T. din fruntea Ministerului Afacerilor Străine și moartea acestuia (pusă de către doi medici pe seama unei absconse otrăviri a lui de către adversarii străini ai politicii de pace duse de el) n-au fost elucidate pe deplin, un văl de ceață acoperind - încă! - și azi faptele.

George G. Potra, un mai vechi admirator al lui T. și ambițios și scrupulos cercetător al vieții și operei lui, a tipărit de curând o interesantă carte: Titulescu - Spre Țara Drepților (apărută la Editura Fundației „Universitatea pentru toți” din Slatina, cu ajutorul Inspectoratului pentru Cultură și Culte Olt și cofinanțată de Consiliul Județean Olt prin Muzeul Județean de Istorie și Artă a Fundației căreia îi aparține editura). Volumul (apărut într-un tiraj mic și trecând neobservat) ne-a reținut atenția din mai multe motive, pe care le considerăm suficient de serioase pentru a le face publice.

Pe scurt, motivația lecturii și a semnalării cărții constă în unghiul, cu totul nou, din care autorul valorifică documente inedite (însemnări memorialistice, un jurnal aflat în arhiva Ministerului de Externe ș. a.) titulesciene, legate de momentul 1936, când marele diplomat a fost înlăturat printr-o „mazilire perfidă”, interesele oculte ale marilor puteri europene fiind în contradicție cu politica de pace dusă cu toate puterile și inteligența de T.

Cu multă probitate, meticulos, „gospodărește” am zice, G. P. încearcă (și în cea mai mare parte reușește!) să contureze o „ramă”, un cadru politic internațional în care a avut loc debarcarea lui T., apoi aduce, în tot locul, argumente ale ideilor furnizate de varii surse: presa vremii, declarații ale unor personalități din țară și peste hotare, măturii ale unor oameni care s-au aflat atunci în preajma „personajului” cărții etc. Rezultanta „punerii în pagină” a tuturor acestora nu este un simplu colaj, un mozaic de texte mai mult sau mai puțin revelatoare, ci o carte vie, dinamică, un volum în care pulsează viața, iar în prim planul ei se află un om cu toate meandrele gândirii și trăirilor lui, adesea dramatice.

Învăluită în mister și astăzi, după șase decenii, moartea lui T. (asupra îmbolnăvirii lui pronunțându-se diferit mari medici ai lumii; însuși T. era convins  că a fost otrăvit într-un vagon restaurant, printr-o subtilă administrare a otrăvii într-o peliculă invizibilă așternută pe veselă și pe tacâmuri, astfel încât ea să-l conducă încet și sigur către un sfârșit inevitabil) formează un alt aspect al biografiei marelui om, aspect asupra căruia P. se oprește îndelung, recompunând un „dosar” cu multe necunoscute, dar tocmai de aceea incitant pentru cititor.

Iar dacă autorul cărții nu se poate pronunța categoric în favoarea uneia sau alteia dintre ipotezele privind sfârșitul personajului său, n-o face tocmai pentru că , respectând documentele, nu-și poate permite nici o clipă să divagheze ori să se hazardeze în emiterea unor idei speculative, cu totul în afara realității. De aceea (și nu numai de aceea), volumul se citește cu interes și rămâne de referință pentru viitorii biografi ai acestei personalități de talie universală.

 

Wilhelm Demeter („TOMIS” 20**)

 Bibliograf, Wilhelm Demeter, „Tomis”, <2010

Se naște pe 1 ianuarie 1936 în localitatea Zăul de Câmpie, județul Mureș. Absolvent al Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu”, specialitatea „Sculptură”. Membru al UAP din anul 1963. Lucrează pe tărâmul artelor plastice din anul 1961. Funcția și locul de muncă: Filiala UAP Constanța.

I. Participări la expoziții colective din țară: Constanța (1961-1964; 1966; 1969-2002); Tulcea (1965; 1977); București (1968, 1972, 1974-1975, 1985-1987, 1990, 1993, 1997); Iași (1977); Cernavodă (1993).

II. Participări la expoziții colective de artă românească în străinătate: Odessa, 1984 - Expoziția Filialei UAP Constanța; Japonia / Yokohama, 1998 - Expoziția Filialei UAP Constanța.

III. Participări la expoziții internaționale: Italia (1968) - Expoziția internațională de sculptură „Fundația Pagani”; Spania / Sevilla, 1992 - Expoziția universală - pavilion de sculptură modernă (două bronzuri).

IV. Lucrări de artă monumentală: Pescăruși - oțel inoxidabil (Piața Casei de Cultură - Tulcea, 1965); Pește - bronz (Acvariul Constanța, 1966); Construcție clară - beton alb și Valuri - marmură (Costinești, 1972, 1973); Friză - mozaic, marmură, 160 m (sculptură cinetică), H = 14 (S: C. Petromidia Năvodari, 1995); Arc în timp - inox și marmură, H = 15 m (Tomis, 2500 de ani de atestare (Constanța, 1998).

V. Lucrări  aflate în muzee din România: Victorie - oțel sudat inox și Eliberare - bronz (Muzeul RSR, București); Zburător - fontă și Rod - marmură (Muzeul de Artă Modernă, Galați); Cărturar - bronz (Muzeul Lăzarea, Lăzarea)  și alte lucrări din Muzeul de Artă Constanța. 

VI. Distincții, titluri: Ordinul - „Meritul Cultural”, 1968; Ordinul Național - Serviciul Credincios în grad de Cavaler, 2000.  

VII. Premii obținute în țară și străinătate: Premiul UAP pentru Sculptură 1963 și 1985; Marele Premiu Italia 1970.

„Comunicarea” (LOHISSE 2001)

Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, trad. G. Scurtu (Bruxelles 2001), Polirom/Relații publice și publicitate, Iași, 2002, 199 p. 

11 Introducere generală
12 Obiectiv: „Punerea în circuit”
14 Apel la teorii
15 Semne și simboluri 
16 Cod și limbaj 
17 Informație, comunicare
20 Două abordări, două metafore

Partea I Marile curente mecaniciste și evoluțiile lor

29 Capitolul I Teoria matematică a informației

39 1.Prezentare
30 1.1.O teorie a datelor
30 1.2.O teorie a inginerilor

31 2.Aplicații
31 2.1.Modelul E-C-R
32 2.2.Informație și redundanță
32 2.2.1.Informație și incertitudine
33 2.2.2.Zgomot și redundanță
35 2.3.Măsurători
35 2.3.1.Informația medie per semn dintr-un repertoriu
36 2.3.2.Măsurarea redundanței

37 3.Ecouri
37 3.1.În științele umaniste
38 3.2.Informație și organizare

39 4.Considerații

41 Capitolul 2 Teoriile structurale și comunicarea
42 1:Prezentare
42 1.1.Teoriile semnului
42 1.2.Structura și structuralismul
43 1.3.Două figuri marcante
44 2.Lingvistica după Ferdinand de Saussure
44 2.1.Suprimarea dimensiunii comunicaționale
45 2.2.Distincția saussariană
45 2.2.1.Limbă - vorbire
45 2.2.2.Semn (lingvistic) = semnificant (SN) + semnificat (ST)
46 2.2.3.Sincronie - diacronie 
46 2.3.Un model fundamental mecanicist
47 3.Roman Jakobson și structuralismul
47 3.1.Jakobson și Saussure
48 3.2.Funcțiile limbajului
50 3.3.Jakonson și Shannon
50 4.Extinderi, revizuiri și impasuri
51 4.1.Semiologiile structurale 
51 4.1.1.Semiologia comunicării
52 4.1.2.Semiologia semnificației
53 4.1.3.Deplasarea: semantica structurală
54 4.2.Alte abordări structurale
54 4.2.1.Antropologia structurală
55 4.2.2.Psihanaliza
56 4.2.3.Structuralismul filosofic
57 4.3.Lingvistica transformațională
58 5.Considerații
58 5.1.Critica
60 5.2.Schimbarea de direcție

63 Capitolul 3 Teoriile psihologice în comunicarea interindividuală
64 1.Prezentare
64.1.1.Behaviorismul
64 1.2.O teorie a comunicării ca și comportament
64 1.3.Stimulul/răspunsul lingvistic
65 1.4.O schemă instrumentală și mecanicistă
66 2.Charles Morris și comunicarea
66 2.1.Semnele
69 2.2.Luarea în considerare a discursurilor 
69 2.3.Sintactică, semantică, pragmatică
72 3.Evoluția prin intermediul a trei modele
72 3.1.Modelul SMCR al lui Berlo
73 3.2.Modelul relației interpersonale al lui Newcomb
75 3.3. Modelul tranzacțional al lui Barnlund
77 4.Considerații

81 Capitolul 4 Teoriile funcționaliste în comunicarea de masă
82 4.1.Prezentare
82 4.1.1.O teorie a difuzării
83 4.1.2.Teorii empirice și critice 
84 4.1.3.Câțiva pionieri
84 4.2.Evoluția perspectivei asupra efectelor
84 4.2.1.Modelul acului hipodermic
85 4.2.2.Teoria efectului minimal
86 4.2.3.Teoria funcției de agendă
87 4.2.4.Teoria utilizărilor și recompenselor
89 4.3.Transformările modelelor de comunicare
89 4.3.1.Linia
89 4.3.1.1.Schema lui Lasswell
90 4.3.1.2.Reversibilitatea
91 4.3.2.Triunghiul
91 4.3.2.1.Two-step flow
92 4.3.2.2.Schema lui Westley și MacLean
94 4.3.3.Cercul
94 4.3.3.1.Pierre Schaeffer și „pătratele torsionate”
96 4.3.3.2.Modelarea circulară
97 4.4.Considerații

Partea a doua Marile teorii ale comunicării ca relație interactivă și totalitate dinamică

103 Capitolul 5 Noutăți esențiale
104 5.1.Noile entități
104 5.1.1.Sistemul
105 5.1.2.Contextul
107 5.1.3.Actul de comunicare
107 5.2.Noile domenii
108 5.2.1.Locul comun
109 5.2.2.Construirea realității
110 5.3.Idei de revizuit
110 5.3.1.Comunicarea
111 5.3.2.Limbajul
111 5.3.3.Modelarea
112 5.3.4.Disciplina

115 Capitolul 6 Sistemică și comunicare
116 6.1.Prezentare
116 6.1.1.Știință și paradigmă
117 6.1.2.Două mari principii
117 6.1.2.1.Bucla retroactivă (feedback-ul)
119 6.1.2.2.Ordine și dezordine
120 6.1.3.Sistemică și comunicare
120 6.2.Trei teorii în domeniul comunicării
120 6.2.1.Teoria comenzii și comunicării
120 6.2.1.1.Cibernetica
121 6.2.1.2.Modelul unic
122 6.2.1.3.Comunicarea cibernetică
123 6.2.2.Teoria organizării prin comunicare
123 6.2.2.1.Organizarea 
124 6.2.2.2.Retroacțiunea și recursiunea
124 6.2.2.3.„Sibernetica”
127 6.2.3.O teorie constructivistă a comunicării
127 6.2.3.1.Cauzalitatea circulară în cazul sistemelor vii
128 6.2.3.2.Construirea comunicării
129 6.3.Considerații

131 Capitolul 7 Teorii interacționiste în psihosociologie
132 7.1.Prezentare
132 7.1.1.Interacționismul
132 7.1.2.Analiza tranzacțională
133 7.1.3.Școala de la Palo Alto
134 7.1.4.Gregory Bateson
135 7.1.5.Paul Watzlawick
135 7.2.Teoria comunicării de la Palo Alto
137 7.2.1.Pragmatica psihoclinică și sistemică
137 7.2.1.1.Aplicarea conceptului de interacțiune
137 7.2.1.2.Aplicarea conceptelor de context și totalitate
138 7.2.1.3.Aplicarea conceptului de retroacțiune
139 7.2.2.O logică a comunicării
139 7.2.2.1.Intearcțiuni simetrice, interacțiuni complementare
140 7.2.2.2.Interacțiune digitală, interacțiune analogică
141 7.2.3.Patologia comunicării
141 7.2.3.1.Tulburări patologice virtuale ale interacțiunii simetrice și complementare
142 7.2.3.2.Comunicarea paradoxală
142 7.2.3.3.Eroare de „traducere” între analogic și digital
143 7.3.Considerații

145 Capitolul 8 Antropologia comunicării
146 8.1.Prezentare
146 8.1.1.Studierea actelor de comunicare
146 8.1.2.Sociolingvistică și antropologie a comunicării
148 8.1.3.Despre metodă sau metode
148 8.1.4.Un posibil șef de serie: Ray Birdwhistell
150 8.1.5.Curente de cercetare
152 8.2.Aplicații
152 8.2.1.Interacționismul simbolic
153 8.2.1.1.Erving Goffman
153 8.2.1.2..Ordinea socială negociată
154 8.2.1.3.Regulile rituale ale comunicării
155 8.2.2.Etnometodologia și limbajul 
155 8.2.2.1.Despre etnometode
156 8.2.2.2.Despre conversație
156 8.2.2.3.Concepte noi
158 8.2.3.Etnografia comunicării
159 8.2.3.1.Dell Hymes
161 8.2.3.2.Două concepte cheie
162 8.2.4.Analiza sistemelor globale de comunicare
162 8.2.4.1.Sistemul social global 
163 8.2.4.2.Exemple europene
165 8.3.Considerații
165 8.3.1.Simțul comun cu simțul cultural activ
166 8.3.2.Încrucișări și convergențe

169 Capitolul 9 Pragmatici lingvistice și comunicare
170 9.1.Prezentare 
170 9.1.1.Interacțiunea globală
171 9.1.2.Pragmatică și lingvistică
172 9.1.3.Diversitatea problematicilor
172 9.1.4.Inspiratori și instigatori
172 9.1.4.1.Charles S. Pierce
173 9.1.4.2.Pierre Benveniste
174 9.1.4.3.Jonn Austin
175 9.2.Curente de cercetare
175 9.2.1.Teoriile enunțării
175 9.2.1.1.Chestiuni generale
176 9.2.1.2.Urmele enunțării
176 9.2.1.3.Rolul contextului în enunțare
177 9.2.1.4.Locul destinatarului
177 9.2.2.Teoria actelor de limbaj
177 9.2.2.1.Constatativ și performativ 
177 9.2.2.2.Diferite acte de limbaj
178 9.2.2.3.Implicitul
179 9.2.3.Teoriile conversației
180 9.2.4.Teoriile narativității
182 9.3.Considerații
182 9.3.1.Când vorbești înseamnă să nu faci nimic
183 9.3.2.De la multidisciplinar la interdisciplinar: știința comunicării

185 Repere bibliografice

190 Glosar

194 Indexul autorilor citați

197 Index tematic