„Vinovată de utopie” (ROȘIORU )

 Ion Roșioru, Vinovată de utopie, „Tomis”, Constanța, 2001

„Am vârsta când femeile / nu-și mai declară nopțile / când zilele se codifică / ating colacul salvării / și mușc dintr-o lacrimă biografică / invocându-l tandru pe Dumnezeu, cel ce și-a luat frumusețea înapoi”, declară Ana Ardeleanu în ultima sa plachetă de versuri, Vinovată de utopie (Editura Ex Ponto, Constanța, 2001), fragmentul citat fiind emblematic pentru vârsta sa literară și biologică, al cărei puls îi ia cu o sinceritate dezarmantă, autoarea renunțând la orice cochetărie de femeie în fața oglinzii. Directețea exprimării îi conferă discursului o senzualitate avivată de angoasa pe care o antrenează acutizarea perceperii implacabilității timpului. Poeta se revoltă, când pe față, când mocnit, împotriva falsificării trăirilor, convențiilor, prejudecăților și ipocriziilor de tot felul. Discursul ei e o pledoarie hedonistă întru împlinirea prin dragoste, întru perfecțiunea „ca preț al intrării în taine”, ca și întru exprimarea plenitudinală a limbajului corporal. Glisarea realului în text devine o terapeutică salvatoare și, implicit, o laudă adusă poemului ființă: „iar tu de pe muchia vântului / dirijezi circulația sângelui  / în poemul ce ți-l propun” (Serile ploioase). Predomină în poemele Anei Ardeleanu metafore de tipul: chipul amiezii, literele trupului, mielul inimii, lâna tăcerii, vegetația memoriei, trupul umbrei, șoldurile apelor, degetele vântului, așchia suferinței, patul de nuc al iluziei, serul fericirii personale, cămașa obișnuinței etc, deși parcă e de preferat scriitura captând adieri kinestezice, de tipul blondă răcoare, cu oximoronice ca mierea amarului, ori construcții eliptice preponderent nominale: „sub rădăcini / rostul durerii / trupul umbrei / circulând în trăsuri / (sub privirea de pază) / descântec cu cerb / vânturile / în tuburile naiului” (De primăvară).

Tăcerea, în ipostaza de concept estetic și de opțiune, e presimțită și comentată ca atare: „Și mii de tăceri / făceau avere / în inima mea” (De toamnă)./Ca și oglinzile / urmăresc înserarea / poemul are etajere / ocupate cu vocale / sângele se subțiază / ca liniștea / după vecernie // tăcerea începe cu mine” (Tăcerea începe cu mine).  Tăcerea nu este însă sinonimă cu neantul, cu pustiul, ci doar cu faza germinativă a prinosului de ființă, atâta vreme  cât și „ferigile cresc / în virgină tăcere”. Acest concept face parte din utopia poetică și el e chiar necesar de vreme ce „n-a fost loc în lume de mulțimea cuvintelor” (Scornind). Alteori, tăcerea e o formă de orgoliu mioritic pentru cea care știe că are „forța poeziei”: „ce miez de rai / picătura de liniște / elixirul tăcerii prin arterele Luminii” (Între stele).

Poezia nu e numai în cuvinte, acestea îi fac, cel mult, transparentă nașterea: „Privesc prin fereastră / cuvântului / felul cum poemul / se așează-n faguri” (Rănile). Ca idee de zbor ori evadare din cenușiul cotidian, ca și de neliniște esențială iscată din conștiința înclinării vieții spre crepuscul, poezia e singura rațiune de a fi a poetei, unica șansă de mântuire și rostuire a condiției umane: „doar pasărea mă ține de aripi / pe porțiunea alunecoasă / a noroiului / la poarta cu salcâmi înfloriți / a doua oară” (Totul se plătește). Într-o lume tot mai profană, natura își mai conservă în secret virtuțile ei sacralizatoare. O brumă de ironie vizibilă în substanța multor poeme ușor marinsoresciene ca scenarizare, o salvează pe autoare de sentimentalism și desuetudine (v. Jucăm tenis). Aparenta grandilocvență și exagerare dimensională a lucrurilor și trăirilor cade bine în acest registru altitudinal contracarând ingenios metaforismul ieftin ori definiționalismul albumistic: „sunt din ce în ce mai convinsă / că negrul / e căpitanul gărzii de onoare // face pe victima / cititor în stelele frumuseții / și mă ia la întrebările principale / peste piciorul cel verde / al anotimpului” (Cititor în stelele frumuseții).

Pe această notă se înscriu ultimele poeme ale plachetei Vinovată de utopie, Ana Ardeleanu descoperindu-și o altă fațetă creator-abordativă ce va fertiliza, probabil, următoarele cărți.

„Marele falanster” („TOMIS” 2001)

 ?, Marele falanster, „Tomis”, Constanța, 2001

Arheolog de meserie, aflat departe de lumea,  ce e drept nu foarte dezlănțuită a vieții literare românești, Liviu Lungu este mai puțin cunoscut decât confrații din țară, deși cota sa la bursa valorilor literare ar trebui să fie foarte ridicată. Liviu Lungu este un prozator cu talent și inteligență artistică, bun stilist și, dacă e să acceptăm una din „categoriile” filozofice ale lui Noica, cu „organ” pentru proză. A început să-și publice cărțile începând din anul 1996 și se află acum la al patrulea roman ce poartă titlul „Marele falanster / Le grand phalanstere”, ediție bilingvă româno-franceză. Romanul este editat de „La Maison d` edition AMB” și traducerea în franceză aparține Denisei Rotaru.

E dificil pentru comentatorul literar să dea seama de acele „imponderabile” ale prozei, ce fac frumusețea unei cărți, despre acele calități care includ lectorului și îi încântă spiritul. Probabil că în cazul romanului de față e vorba de o foarte reușită îmbinare între stil (menită aici să marcheze distanța unu narator indiferent față de evenimente) și subiectul pasionant, între provocarea adresată intelectului (un falanster dobrogean?) și bunul simț artistic, ce spune că „poveștile” au întâietate. Dar și modul în care e condusă narațiunea este la fel de reușit, cu o bine dozată tensiune ce incită permanent curiozitatea. Liniile de forță ale romanului acum și se poate spune că ele converg spre o semantică, una ce îl arată pe Liviu Lungu preocupat de omenescul existent în oameni. Incitarea intelectuală vine din aceea că prozatorul pune de la început problema existenței unui falanster sau a unei falange fourieriste în Dobrogea, deși naratorul av nega în mai multe rânduri această posibilitate. Treptat, faptele duc spre o situație total neașteptată și plină de înțelesuri. Nu a existat un falanster, dar a existat o comunitate umană, una multietnică. Motivul nașterii ei a fost de a se da un răspuns vicisitudinilor vieții de pe meleagurile dobrogene. Câțiva oameni se adună pentru a planta în încinsa stepă dobrogeană o pădure de salcâmi. Ultimul capitol al cărții, al VII lea, chiar se intitulează „despre un anumit tip de obiectivitate” și, într-adevăr, romanul „Marele falanster” reprezintă una din cărțile cele mai reușite dedicate Dobrogei. „Tipul de comunitate” pe care îl prezintă Liviu Lungu duce cu gândul la un întreg cortegiu problematic. Duce cu gândul la „modelul interetnic dobrogean”, căruia îi relevă dimensiunea ascunsă. Un mod de conviețuire pașnic, deoarece aici lupta nu se duce între oameni, ci împotriva ostilității naturii, a unei naturi prea aspre și prea puțin generoase spre a oferi oamenilor bogăție și un trai opulent. Duce cu gândul și la „epoca postmodernă”, a civilizației tehnologice ce dezumanizează. Două comunități sunt puse astfel în mod tulburător față în față, stimulându-ne să medităm asupra sensului existenței și a modului în care ne trăim viața, tot mai departe de natură, într-o societate în care  adversitățile naturii au fost cu totul învinse și singurele conflicte ce se exacerbează sunt acelea dintre oameni, dintre națiuni. Duce cu gândul la utopiile și distopiile teoretice sau practic scrise ori înfăptuite de-a lungul vremii. Incitarea intelectuală se naște deci dintr-un profund sentiment uman, ce duce la meditație asupra condiției umane și a umanității omului. Un alt plan al romanului, strâns legat de acesta, este cel al „poveștii” în sine, al poveștilor despre viața unor oameni. În contextul romanului, poveștilor, cărora li se dă o mare importanță, reprezintă un model de manevre tactice romanești purtate în scopul de a realiza obiectivul final, cel despre care am vorbit (...).

„Colocvii tomitane”. Ediția a VII a („TOMIS” 2001)

 ***, „Colocvii tomitane”. Ediția a VII a, „Tomis”, Constanța, dec. 2001

Revista „Tomis”, Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România, Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanța, cu sprijinul Consiliului Local Municipal Constanța, al Ministerului Culturii și al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național, au organizat în zilele de 7-8 decembrie 2001 cea de a VII a ediție a manifestărilor culturale de anvergură națională „Colocvii tomitane”.

În sala „Ovidiana” a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, a avut loc simpozionul cu tema Scriitorul și societatea, precum și festivitatea de decernare a Premiilor Revistei „Tomis” și ale Filialei „Dobrogea” a USR de către juriul alcătuit din scriitorii Dan Cristea (președinte), Gabriel Dimisianu, Constantin Novac, Nicolae Motoc și Nicolae Rotund. Un alt moment al primei zile a fost rezervat înmânării Premiilor pentru contribuții deosebite în susținerea culturii scrise. Cele douăsprezece premii, atribuite unor personalități ale vieții literare și unor instituții culturale dobrogene, au fost decernate de un un juriu alcătuit din Ovidiu Dunăreanu (președinte), Dan Perșa, Eugen Coja, Corina Apostoleanu și Victor Corcheș.

A doua zi a „Colocviilor” a prilejuit elevilor și cadrelor didactice de la C. N. P. „C. Brătescu” o întâlnire cu scriitorii participanți, care au dialogat cu tinerii iubitori ai literaturii și au prezentat câteva recente aparițiii editoriale.

Ediția a VII a a „Colocviilor tomitane”, poate cea mai valoroasă de până acum, a fost onorată de prezența unor personalități de primă mărime ale vieții literare și culturale din România: Fănus Neagu, Eugen Uricariu, președinte al USR, Gabriel Dimisianu, Nicolae Prelipceanu, Dan Cristea, Marius Tupan, Gabriel Chifu, Vartan Arachelian, Denisa Comănescu, Aura Christi, Iulian Talianu, Liviu Capșa, Ion Coja, Geo Vasile, Adina Lipai, Olimpiu Vladimirov, Marian Dopcea, Dan Hanu, Florentin Popescu, Emilia Dabu și Ion Roșioru. Au mai participat: ec. Mihai Chicuș, director economic al USR, prof. Axenia Hogea, director al DJCCPN Tulcea, scriitorii constănțeni din Filiala „Dobrogea”, cadre didactice din Universitatea „Ovidius”, reprezentanți ai instituțiilor culturale constănțene și ai mass-media. În numărul din ianuarie 2002 vom reveni pe larg asupra acestui eveniment.

„Ioan Mătăsăreanu” (DELEANU 2001)

 Geta Deleanu, Profil. Ioan Mătăsăreanu, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pe I. M. lumea artistică îl știe demult. Colecționarii mai vechi și mai noi recunosc, cu ușurință, figura devenită celebră și aproape emblematică a pictorului constănțean. Greu de prins în sintagme, curente sau stiluri binecunoscute, artistul „scapă” oricărei descrieri, clasificări sau ierarhizări. Fire absolutamente artistică, boem, hipersensibil, M. trăiește în lumea lui, lumea idealurilor netrădate și neatinse de impuritatea vieții. Inflexibil când e vorba de vreun compromis artistic, el trăiește solitar în atelierul din vecinătatea Cazinoului. Fost profesor de pictură al Liceului de Artă din Constanța, coleg de breaslă cu Traian Brădean, Sabin Bălașa, Constantin Piliuță, Constantin Blendea, Vasile Cel Mare, artistul a dat, asemenea lor, generații și generații de elevi, unii dintre ei pictori cunoscuți astăzi.

Pasionat de muzică, artistul este nelipsit de la concertele Filarmonicii „Marea Neagră”, fiind el însuși interpret al unor partituri celebre, în singurătatea atelierului sau în intimitatea câte unui prieten.

Retractil și suspicios asemenea omului care a suferit mult, I. M. este, fără îndoială, plămădit din aluatul celor mari, puțini și aleși la care aspiră în permanență. Cu o credință nedisimulată, recitând deseori din Noul Testament, M. se poate recunoaște dintr-o mie. Măreția maeștrilor l-a fascinat din copilărie, arta cu majusculă a rămas pentru un artist un permanent ideal, o eternă luptă pentru un ideal. Ca artist, atacă toată varietatea tematică, de la peisaj la natură statică, de la portret al nud și compoziție. Fie că folosește contraste cromatice sau lucrează în degradeuri tonale, fie că atacă „forte” un tablou cu pastă densă sau îl schițează doar în tușe fine, pictura sa respiră aerul proaspăt al unei arte valoroase.

Tematica peisajelor nocturne îl atrage în mod deosebit. Fie că sunt peisaje marine sau păduri înstelate, firea romantică și intempestivă a artistului surprinde în continuă mișcare: marea pe timp de furtună, copacii fremătând de adierea vântului. Peisajele pictate mai demult și tratate în pastă densă sau chiar în cuțitul de paletă - lucrări pe care artistul le-ar vrea uitate - trădează un temperament pasional, neliniștit, vulcanic, anxios chiar. Lucrările mai recente, peisaje sau portrete, sunt tratate diferit în tente plate sau vibrate într-o cromatică din care nu lipsesc albul, griul și galbenul auriu. Universul investigat de artist este aspru, sever și se lasă greu de surmontat. Artistul suferă, se zbate, se chinuie pentru a izbuti „prinderea” cât mai aproape de adevărul vieții a subiectului pictat.

Dar adevărul vieții pare iluzoriu și fantasmagoric: fuga artistului după el fiind o perpetuă luptă ceas de ceas, clipă de clipă. Acesta este I. M., omul de suflet, care pune prea multă pasiune în tot ceea ce face.

Aș putea să-l asemăn pe M. unui dirijor care, gesticulând în fața orchestrei, când furtunos, când calm și liniștit, conform partiturii, interpretează în fața auditoriului simfonia preferată. Și asemenea notelor ce descriu melodia, culorile se aștern pe pânză cum vrea maestrul. I. M. este dirijorul și interpretul propriilor elanuri, neliniști și fantezii. Zbuciumul său autentic vibrează în fiecare pânză, cum lasă să se înțeleagă și recenta expoziție deschisă pe simezele Muzeului de Artă Constanța.

„Ignorarea sistematică și premeditată a culturii” (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Ignorarea sistematică și premeditată a culturii, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pentru a deveni un moment de autentică revelație intelectuală, sufletească și estetică, actul de cultură trebuie făcut temeinic și nu lăsat la îndemâna oricui. Ocazionalul, precaritatea, improvizația, amatorismul, lipsa de vocație se abat, încă, asemenea unor boli molipsitoare asupra lui. Iar aceste ... sunt cu asupra de măsură când un asemenea demers se întâmplă în provincie. Multe dintre proiectele, temele și programele realizate în spațiul amintit suferă de „inflație”, sunt lipsite de amplitudine, de miză.

Aruncând o privire în „ograda” noastră euxină, suntem obligați să recunoaștem că nici ea nu face excepție de la regulă. Cu toată țâfna cosmopolită pe care și-o revendica, în momentul de față, în Constanța - al doilea mare oraș al țării, principalul ei port la mare, cu deschidere universală, zonă industrială cu serios potențial economic și financiar, capitala estivală, centru universitar - ignorarea culturii și a instituțiilor care o profesează, este sistematică și premeditată. Puterea locală nu-i consideră pe oamenii din aceste domenii  parteneri de dialog. Accesul lor în organismele județene și locale este limitat. Iar dacă au șansa să se strecoare acolo unul sau doi, împinși în față de interesele și anafoarele tulburi ale eșichierului politic, cei în cauză, de regulă, nu provin dintre vârfuri, ci din spatele plutonului, competența și prestația lor fiind, deseori, îndoielnice.

Cu excepția câtorva oameni e bine din comisiile pentru cultură, învățământ și culte, aleșii noștri sunt robii unei mentalități incompatibile cu gândirea acestui început de secol și de mileniu, într-o țară care face disperate eforturi să intre în rândul statelor civilizate. Chiar dacă nu o spun direct, ei lasă să se înțeleagă, o vădită lipsă de responsabilitate, că în cultură se poate construi, evolua și trăi, cu bugete derizorii, altele sunt prioritățile pentru că trebuie alocate miliarde, că de ea nu e nevoie, pentru că nu produce, în schimb mănânc banii contribuabililor degeaba. Nimic mai grav, nimic mai dezarmant, decât o astfel de optică.

Supusă continuu unei asemenea prese demolatoare, lipsită de mijloacele de existență necesare, contaminată de confuzie, de ambiții deșarte, anacronism, fanfaronadă, de pitoresc al nivel de kitsch, căzută într-un locaș meschin, infatuat, în închistare  și opacitate, fandoseală vulgară, snobism grețos, lipsit de valori puternice, îndrăznețe, capabile să producă mutații fundamentale în imaginea și substanța ei (cele care există, puține la număr, șicanate, hulite, contestate și alungate, condamnată la uitare, asaltată de conservatorismul pervers al mediocrității, nelăsată și neajutată să se dezvolte normal, să se sedimenteze în straturi rezistente , să creeze tradiție, emulație, identitate incontestabilă pentru siguranța în istoria acestui spațiu și a generațiilor ce vor veni, punând în primejdie însăți existența acestui țărm, veche vatră de civilizație și de sinteză românească.

Numai respectând tradiția, moștenirea lăsată de înaintași în domeniu, evitând ce ține de efemer, de regionalismul ...promovând specificitatea locului, investind teamă, energie, pasiune și... bani, manifestările din sfera culturii o pot apuca pe linia de bătaie lungă, a reușitei, pot căpăta deschis înălțime și anvergură națională.

„Ruleta. Români și maghiari. 1990-2000” (ANDREESCU 2001)

 Gabriel Andreescu, Ruleta. Români și maghiari. 1990-2000. Jurnal tematic, Polirom/Ego, Iași, 2001, 358

5 În loc de prefață. Ruleta

Partea I Actorii
11 1.Masă rotundă la GDS: ce înțelegeau intelectualii români?
15 2.România: profil etnopolitic
21 3.Miza politică a anilor 90
28 4.Smaranda Enache
32 5.Liga Pro Europa
36 6.Violențele de la Târgu Mureș și evoluția Ligii
47 7.Alte bătălii: Cluj, Octavian Buracu și Dialogul Interetnic
54 8.Minoritățile, GDS și revista 22
58 9.Uniunea Scriitorilor și Alianța Civică la începutul anilor 90
63 10.Toamna anului 1991: stare de urgență în Armata IV Transilvania
66 11.Cine sunt și cum arată extremiștii?
70 12.„Naționalismul șovin: o cunoscută
77 13.Laszlo Tokes
83 14.Ce legătură are  un regățean cu minoritățile?
91 15.Maghiarii și UDMR
98 16.Laszlo Fey, Anton Niculescu, Peter Banyai, Levente Salat, Eva Pollnitz și alții. Efectul de lentilă

Partea II Conceptele
115 17.Naționalismul infiltrat în Constituția României
119 18.Dominația naționaliștilor între 1992 și 1996
130 19.Intrarea în scenă a Comitetului Helsinki
137 20.„Studiul”. Gyula
141 21.O lege a minorităților naționale
150 22.Consiliul Minorităților Naționale
154 23.Anul 1995, anul marilor crize: revoltă în CDR  contra „neloialității” UDMR
159 24.Atlanta
159 25.Tratatul româno-ungar: „intern” și „extern” în evoluția relațiilor interetnice
189 26.Criza: Legea învățământului adoptată în vara anului 1995
195 27.„Evoluția concepției UDMR”. Rectificarea
204 28.Alegerile din 1996: UDMR la guvernare
209 29.Ordonanțele de urgență și „modelul de reconciliere româno-maghiar”
214 30.Sabotarea „modelului”
222 31.O altă criză, o altă universitate maghiară
232 32.Ceangăii
236 33.Investigația din Moldova
244 34.Criza de la Odorheiu Secuiesc și limitele autonomiei locale
253 35.Negocierea de la Odorheiu Secuiesc. Controlul conflictelor
266 36.Scrisorile către UDMR

Partea III Epocile
277 37.Declarația de la Cluj și devoluția Transilvaniei
291 38.Naționalismul „profesoral”
301 39.„Un naționalism mai spilcuit”
316 40.Naționalismul, ca aberație intelectuală
324 41.De ce România nu a urmat „modelul sârb”?
329 42.Alegerile din 2000. Consociaționism și sfârșitul erei civice

345 Indice de nume proprii

coperta IV

Aflat la baza conceptului modern de democrație, respectul diferenței implică, înaintea schimbărilor de ordin politic, o mutație de mentalități. În eforturile ei de întâlnire cu identitatea europeană, România s-a confruntat - și încă se confruntă - cu un factor de risc maxim: chestiunea minoritară.

„Un monument de dezinformare” („TOMIS” 2001)

 ***, Un monument de dezinformare, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa continuă să fie în atenția revistelor de cultură din țara noastră, deși, dacă m-aș ghida după ceea ce pare a fi principala ei calitate - volumul uriaș de informații eronate - poate că ar trebui mai degrabă să intereseze revistele din Madagascar sau din Siberia. Pe bună dreptate, cronicarul care semnează rubrica revista revistelor din „România literară” o numea „un monument de dezinformare și biografică și bibliografică și analitică.

Titlul acestei istorii, „de azi pe mâine”, care s-ar fi dorit sugestiv pentru provizoratul orizontului literar în mișcare spre care își îndreaptă reflectoarele criticul, este în mod inexplicabil semnificativ în primul rând pentru precaritatea informațiilor puse cap la cap fără nici o noimă, în afara oricărui criteriu spiritual care să o ordoneze. Dar partea cu adevărat inexplicabilă este lipsa de rigoare în utilizarea informațiilor la un literat cu o bogată experiență câștigată din colaborarea lui cu Securitatea, cel puțin așa cum reiese dintr-o amplă intervenție a lui Dan C. Mihăilescu în „Litere. Arte. Idei”. Aici se demonstrează, pe două coloane, cum se zice, că pagini întregi din Istoria lui Marian Popa se găsesc în Cartea albă a Securității sub forma unor note informative (în fapt denunțuri) semnate Micu.

Opinii clar defavorabile despre lipsa de relief a comentariilor lui M. Popa asupra unor cărți, chiar când sunt favorabile se pot reține din revista „Litere” (nr. 2 a. c.) din Târgoviște sub semnătura lui Tudor Cristea. Sensul unei istorii literare trebuie să fie constructiv - îi amintește domnia sa lui M. Popa. „U istoric literar care se respectă află singurul poem bun într-un morman de maculatură și-l scoate la lumină. Autorul acestei lucrări ce-și zice istorie literară, dar care e în multe părți ale ei un pamflet otrăvit (aparținând unui frustrat literar gelos pe valoarea și gloria altora), procedează exact invers. Principiul ei este negația...”. Și mai departe sună ca o sentință opinia târgovișteanului. „Este evidentă, în această istorie, lipsa prizei la poezie a lui Marian Popa, singurele caracterizări izbutite se referă la poeții militanți, de felul lu A. Păunescu (la care este trecută sub tăcere poezia lui așa-zicând metafizică) sau C. V. Tudor. În schimb, când comentează rafinați ca Adrian Popescu (e de mirare că-l apreciază) gâfâielile și icnetele se aud asurzitor și neputința de a articula plastic și coerent este evidentă”.

„Solteris” („TOMIS” 2001)

 ***, Solteris, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Clubul Artelor „Solteris” - „organizație a oamenilor de cultură din Mangalia”, cum se autodefinește - tipărește pe hârtie de lux cu multă risipă de culori, ?4 de pagini format A4, cărora le împrumută propriul nume și le hăruiește să fie o revistă de cultură și artă. Se precizează că ar fi vorba de „anul I, numărul ?”, dar nu se suflă o vorbă despre o vorbă despre periodicitatea publicației, așa că, până la proba contrarie, poate fi privită ca un buletin intern al clubului. De altfel, nici în „articolul de fond” de la pagina 3 nu se face vreo distincție între club și „revistă”. Se amintește o singură dată despre revistă și de patru-cinci ori despre „club”, ca și cum ar fi vorba despre aceeași persoană juridică, care ar avea rolul, cum cu stângăcie se exprimă autorul nesemnat al articolului, „să promoveze cultul valoric” (poți avea cultul valorii, nu să promovezi... cultul valoric).

Obsesia principală a Solteris-ului nu este selecția valorilor sub simțul critic, ci sub aripa atotîngăduitoare și nivelatoare a dragostei. Principiu creștin utopic care în plan social își poate exprima influența binefăcătoare, dar în domeniul artei este sigur nociv. În acest sens este reprodus pe copertă din Întâia Epistolă a lui Pavel către Corinteni, cu celebra încheiere preluată și de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni: „Căci unde dragoste nu e, nimic nu e”.

În principal i se poate reproșa „publicației” că nu iese din limitele unui buletin intern care reproduce tablouri și beletristică și nu acordă nici o atenție criticii literare. (Lipsesc cu desăvârșire comentariile de cărți sau de istorie literară). Când dragostea e cenzurată de spirit critic, „publicația” Solteris știe să aleagă câteva tablouri semnate de talentat pictoriță Luiza Cala. De asemenea, ne oferă câteva poeme inspirate semnate de Emilia Dabu, Ana Ardeleanu sau mezina Indira Abdulvoap.

Cu speranța că voi fi înțeles cum se cuvine (pentru că dragostea poate străluci și în umbra severității) îi urez Solteris-ului să devină, așa cum își dorește, o revistă de cultură și artă. Urarea mea își trage încrederea din zestrea de sensibilitate și cultură a celor peste douăzeci de femei, majoritatea tinere, cărora clubul le datorează existența.

„50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești Hârșova” (VLAD 2001)

Geo Vlad, Eterna sărbătoare a cărții. 50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești Hârșova, „Agora”, Constanța, I, 3, septembrie 2001

Revigorare spirituală la Hârșova? După toate aparențele, da!

Timp de o săptămână, pulsul orașului a cunoscut un ritm mai alert, datorită complexului program de manifestări culturale aflat sub genericul Eterna sărbătoare a cetății, organizate cu prilejul aniversării a a50 de ani de existență a Bibliotecii orășenești. Templu al cărții și oază de desfătare spirituală, Biblioteca din Hârșova a însemnat și înseamnă un loc de reculegere și răspunsuri la întrebări. Amenajată într-un spațiu generos, în condiții de invidiat, dotată cu un fond de carte care răspunde celor mai pretențioase exigențe, actuala instituție datorează mult unui grup de animatori profesioniști, care s-au dăruit exemplar - în 1983 - să ctitorească această bijuterie culturală (Constantin Dumitru Zamfir, Ovidiu Petcu, Ștefan Iordache de la Biblioteca Județeană Constanța), alături de care s-a situat omul - dăruit orașului timp de câteva decenii - Gh. Cabuz (atunci primar, azi consilier).

Programul manifestărilor a cuprins evocări, dezbateri și simpozioane literare, avându-i ca animatori pe profesorii Constantin Nicolae, Ion Roșioru, Alexandra Topor, Teodor Popescu și educatoarele Victoria Bărea, Aneta Popescu.

Ziua de 8 iunie a încununat programul cu dezbaterea Rolul și locul bibliotecii publice în viața spirituală a orașului (moderator prof. Teodor Popescu), în care au fost antrenate Anica Mihai, I. Roșioru, Ovidiu Dunăreanu, Șerban Codrin (Slobozia), C. D. Zamfir, Constantin Antonescu (directorul CJICP), G. Vlad, care au evocat evoluția și destinul bibliotecii hârșovene, efigii de oameni care au trudit printre tomurile ei, figuri de copii care au crescut și au devenit personalități de marcă în viața spirituală a țării, momente de împliniri și perioade dramatice. Am remarcat chipurile profesorilor Ilie Grigore, Alex Dogaru, Constantin Moroianu, Mihai Țugulan, inginerii Cristian Călin (proiectantul spațiului actual), Maria Cârlan (director al Casei de Cultură), Nina Mazilu, economistul Cornel Letca, alți reprezentanți ai școlilor, care au gustat eseurile despre carte, bibliotecă și cultură, urmate de un Florilegiu liric din versurile poeților dobrogeni și ialomițeni, inspirate de realitățile Hârșovei.

Un dialog sincer și autentic, spontan și nesofisticat s-a iscat în sălile Casei de Cultură, unde a fost vernisată o expoziție de artă plastică, opera celor trei plasticieni locali: veteranul Petre Roșca - nume de referință în pictura contemporană (membru al UAP), Mircea Silvestru, - vechi militant pe simezele hârșovene și debutanta Viorica Grigore.

Peisajele inspirate din frumusețile de la poalele Cetății Carsium, ruinele legendare de pe malul fluviului, Dunărea cu pădurile ei, portrete umane, flori, surprinse într-o gamă cromatică diversă și bogată, încântă privirile și sufletele degustătorilor de culori.

Apoi, moderatorul festivalului spiritual - profesorul Dorel Popescu - un intelectual rafinat, dăruit actului de cultură, ne invită în sala amfiteatru a Casei de Cultură, unde, după mulți ani de tăcere, pe scena puțin îmbrăcată și slab luminată, evoluează cel mai tânăr ansamblu folcloric de pe aceste meleaguri - Carsium.

O revărsare de cântec românesc și dansuri populare din variate zone folclorice - ne-a ținut cu sufletul la gură, în aplauzele generoase ale unei săli pline de fani ai folclorului românesc autentic, un spectacol anti-manele.

Artiștii au fost 8 dansatori (coregraf Ion Niță), un grup vocal folcloric feminin și câteva soliste, sub îndrumarea magului Sever Costea - veteran al culturii dobrogene, profesor, compozitor, dirijor, instructor și instrumentist - care din 1952 își dăruiește talentul și pasiunea perpetuării folclorului românesc. Animatorul care, în deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, realizase celebrul grup Privighetorile Hârșovei, cu care străbătea meridianele țării și ale Europei, până în Anglia și Franța, revine în actualitate.

Ansamblul folcloric Carsium va evolua la Festivalul Folcloric de la Velico Târnovo (Bulgaria), în perioada 29.06 - 15.07 a.c., având sprijin logistic din partea Centrului Județean al Creației Populare.

(Constantin Antonescu)

*

Spre finalul manifestării a fost întâmpinată soprana Florența Marinescu, proaspăt numită director în Direcția Județeană de Cultură și Culte. Hârșovenii au primit din parte-i... promisiuni (mai ales pentru proiectatul Muzeu Arheologic!).

Și o întrebare retorică: Nimeni, nimeni din mass media constănțeană nu a auzit de aceste evenimente? Condamnabilă nepăsare pentru  cultura din județ!

„Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii” („TOMIS” 2001)

 V., Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii, „Tomis”, Constanța, 2001

În pofida faptului că împlinirea unei jumătăți de veac de la ctitorirea Teatrului Dramatic tomitan nu s-a bucurat de atenția și considerația pe care le merită cu prisosință, căpătând dimensiunile unui eveniment cultural obișnuit, slujitorii fideli ai Muzei Thalia de la Pontul Euxin, au făcut tot ce a depins de ei pentru a marca cei 50 de ani de istorie, nemijlocit trăită de unii, parțial traversată de alții, rămas în memoria afectivă a Cetății. O expresie persuadantă a investițiilor de minte, inimă și gratitudine față de Dramaticul constănțean, ca instituție profesionistă de spectacol, o reprezintă voluminoasa lucrare a două secretare literare ale teatrului evocat - Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian - purtând un titlu vibrant: Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii. Nu este o lucrare riguros științifică, întrucât și-a propus, de la început, să fie „o cronică” scrisă într-o tonalitate preponderent afectivă a evocării. O cronică ce abrogă până și criteriul cronologic, povestirea faptelor, a evenimentelor și a întâmplărilor ținând de conexiunile originale, cvasi- paradoxale uneori, ale autoarelor, animate de patetismul trăirii și al mărturisirii scenice, convertit în transmiterea dincolo de rampă, a mesajului esențial - combaterea viciilor și promovarea virtuților, grație vehiculării îngrijite, corecte, clare a limbii naționale. Din fiecare capitol al acestei istorii (Seri de teatru antic, Studio experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Cei care nu se văd, Evenimente, Prietenii teatrului etc) rezultă că Teatrul „Ovidius” a răspuns unor înalte comandamente etice și estetice.

Prin diversitatea și amplitudinea repertorială etalate de-a lungul atâtor decenii, în care au văzut luminile rampei peste trei sute de premiere, prin actele de cultură înfăptuite (celebrele seri de teatru antic din 1978), prin momentele unice prilejuite spectatorilor (colaborările cu trupe străine, englezești îndeosebi), prin actorii prestigioși și cu experiență, ca și prin tinerii aspiranți la ipostaza de vedete, care au ținut afișul în orice condiții, ca și prin secția de păpuși, de nenumărate ori nominalizată în concursuri și festivaluri internaționale de gen, Teatrul Dramatic s-a impus ca distinctă și distinsă autoritate cultural-artistică. Meritul autoarelor cărții în discuție constă în a nu fi scăpat nimic din vedere, în a nu fi neglijat nici un amănunt esențial care privește activitatea tuturor celor ce au ostenit întru afirmarea valorilor autentice ale Dramaticului de la Pontul Euxin.

„Laureații Concursului Național de Poezie și Eseu Panait Cerna, ediția XXVI 2001” („TOMIS” 2001)

 ***, Laureații Concursului Național de Poezie și Eseu Panait Cerna, ediția XXVI 2001, „Tomis”, Constanța, 2001

Juriul alcătuit din scriitori din București, Galați și Constanța, având ca președinte pe Constantin Novac, redactor șef al revistei „Tomis”, în urma evaluării lucrărilor primite de la 52 de participanți din 18 județe, a stabilit următorul palmares: 

Secțiunea de poezie: Premiul I și al revistei „Luceafărul” - Ioan Cristian din Lucăcești, Maramureș; Premiul II și al revistei „Tomis” - Laur Cliante, Constanța; Premiul III și al suplimentului „ABC” (cotidianul „Azi”) - Oana Langa, Galați; Mențiuni - Adina Varabief, Tulcea; Constantin Drilea, Vrancea; Andreea Lepădatu, Galați; Dragoș Teodorescu, Vâlcea

Secțiunea de eseu: Premiile I și II nu s-au acordat; Premiul III și al revistei „Porto Franco” - Adi Secară, Galați; Mențiune - Alina Sandra, Tulcea

„Concursul de poezie și teatru Panait Cerna 2001”

 Concursul național de poezie și teatru Panait Cerna, Ediția XXVI, Tulcea, 2001

Se va desfășura în perioada 21-23 septembrie 2001 sub semnul împlinirii a 120 de ani de la nașterea poetului (25 septembrie 1881). Autorii care nu au debitat editorial și nu au împlinit vârsta de 32 de ani pot trimite 10 poezii, respectiv 1-2 eseuri (maximum 10 pagini, evidențiind locul lui P. C. în seria reflexivilor lirici și idealul său moral, dar și importanța operei sale teoretice), care vor fi dactilografiate în două exemplare la două rânduri și vor purta, în loc de semnătură, un motto. Într-un alt plic vor fi introduse datele personale și de creație ale autorului, inclusiv adresa și numărul de telefon. Același motto al lucrărilor va figura și pe plicul poștal. Lucrările vor fi expediate pe adresa Centrului Județean al Creației Populare Tulcea, str. Isaccei nr. 20, cod 8800, tel. 040/516072 până la data de 1 septembrie 2001.

Gospodărie țărănească din județul Tulcea (MILIAN 2001)

 Mihai Milian, Gospodăria țărănească conservată „in situ”, „Datina”, Constanța, s. v., aug. 2001, p. 8-9.

Obiectivul muzeal Gospodăria țărănească conservată „in situ” din satul Enisala reprezintă sinteza arhitecturii tradiționale din nordul Dobrogei, la începutul secolului XX. Ca muzeu etnografic și această unitate, chiar dacă nu are dimensiunea celor din București, Cluj, Sibiu, Sighet, Vâlcea, are ca scop păstrarea tradiției, astfel încât spiritualitatea unui popor să fie definită și caracterizată prin modul lui de viață, ocupațiile și meșteșugurile tradiționale, prin credințele, datinele și arta sa. Restaurată în 1971, gospodăria este un punct de atrație pentru turiștii care vizitează aceste locuri. Aceast este amplasată în centrul satului, pe partea dreaptă a șoselei ce leagă Babadag de localitățile din zona lacului Razim. Ansamblul arhitectural cu prinde casa cu chiler și câteva din anexele tipice pentru o gospodărie din zonă: grajdul pentru animale, șoproanele, bucătăria și cuptorul de vară, porumbarul, fântâna. Dacă în 1971 achiziționarea și restaurarea acestei case avea ca intenție organizarea unui muzeu etnografic limitat la o gospodărie tipică pentru zonă, de-a lungul anilor aceasta s-a dezvoltat ca un muzeu al satului dobrogean, pentru că astăzi adăpostește și colecții de obiecte privind ocupații și meșteșiuguri reprezentative pentru acest ținut. De aceea, a fost necesară și posibilă, după 1990, îmbogățirea gospodăriei, în limitele impuse de suprafața ei, cu noi spații de expunere și depozitare. Au fost construite un nou corp de casă - bucătăria de vară - cu cuptor de pâine, șopron și beci și un spațiu semideschis cu trei șoproane pentru unelte și utilaje. Planimetria casei este cea tradițională: o tindă centrală și două camere, bucătărie de iarnă și magazie, având la fațaă și pe latura dinspre stradă prispă cu balustradă și stâlpi. Pe latura din spate, spre nord, pe aporpae toată lungme a casei, se află chilerul (spațiul pentru depozitare). Ornamentele de la pazie și fronton cu motive florale, geometrice și zoomorfe (cai afrontați) realizate în tehnica traforului sunt cele frecvent întâlnite în arhitectura tradițională din zonă. Anexele au fost reconstutite și aveau, în viața satului, o funcționalitate adecvată la practicarea ocupațiilor și meșteșugurilor. Ele erau: adăpost pentru animale, loc pentrru depozitarea cerealeor sau a nutrețului pentru vite, a atelajelor și uneltelor. Aceste anexe au devenit spații de reprezentare a colecțiilor. Pot fi văzute în acest spații: instrumentar agricol; căruțe pictate, tipic dobrogene; unelte pescărești; scule și produse de dogărie, fierărie, albinărit, olărit; instrumentar pentru industria casnică. Un interes deosebit prezintă colecția de aramă cu piese de forme și dimensiuni determinate de funcționalitatea lor variată. Interiorul locuinței relevă principiile estetice ale organizării spațiului de locuit tradițional la români. Țesăturile se impun atenției vizitatorilor prin rolul funcțional de a acoperi pereții și prin cel decorativ în crearea unei ambianțe deosebite. Compozițiile ornamentale, reprezentările stilizate și denumirile sugestive ale motivelor („pomișorii”, „miezul nucii”, „fetele”, „calul și călărețul”) evidențiază valențe estetice deosebite. Cromatica variată a motivelor de la culorile sobre la cele vii, este echilibrată de culoarea de fond, alb sau negru, și de galbenul borangicului. Există părerea că obiectivul și-a atins scopul pentru care a fost creat pentru că s-a limitat la spațiul nord-dobrogean și (...).

„Festivalul de Haiku din America de Nord” („TOMIS” 2001)

 Ion Codrescu, Festivalul de Haiku din America de Nord (28 iunie - 1 iulie 2001, Boston, SUA), „Tomis”, Constanța, 2001, iulie

Organizat de Societatea de Haiku din America, sponsorizat de Consulatul Japoniei din Boston, Fundația Japoneză din New York și Departamentul de Cultură din Massachusetts, Festivalul de poezie haiku s-a desfășurat în sălile Conservatorului de Muzică, la Muzeul de Arte Frumoase, la Galeriile de Artă Kaji Aso și în parcuri și rezervații naturale din împrejurimile marelui oraș de pe țărmurile Oceanului Atlantic.

Tema festivalului a fost Haiku-ul în relație cu alte specii literare și cu alte arte. Aproape două sute de participanți au asistat la o diversitate de activități: conferințe, simpozioane, dezbateri, recitaluri, expoziții de pictură inspirată din poemul haiku, workshop-uri de caligrafie, haiga, renku și haibun, spectacole de muzică, teatru și balet, proiecții de filme și diapozitive, lansări de carte, expoziții de publicații de haiku, plimbări în mijlocul naturii pentru a compune poeme, ceremonii de ceai și recepții.

În prima zi, poetul Raffael de Gruttola, coordonatorul de program - a „tăiat panglica” pentru a deschide festivalul, a ținut o scurtă alocuțiune și a vernisat Expoziția internațională de haiga (pictura cate ilustrează un haiku). Ca oaspete al acestui festival, trebuia să susțin o comunicare în care să sintetizez experiența mea de haiku-haiga. Alesesem tema Relația text-imagine în creația de haiga. În speech-ul meu le-am vorbit despre poezia românească, despre tema naturii în folclorul românesc și în creația cultă, accentuând ideea că poemul haiku a găsit în România un teren fertil și o sensibilitate favorabilă pentru a se propaga. Am relevat ideea că în 1938, când în Occident încă nu se vorbea de tanka și haiku, în România, Al. Stamatiad publica o culegere de poeme în stil nipon - Peisagii sentimentale (Editura Adevărul, București), care, ulterior, avea să fie premiată de Academia Română. După expoziție, a urmat o sesiune de comunicări cu tema Puterea de vindecare a poeziei haiku. Programul zilei a fost încheiat cu un spectacol de interferențe artistice dintre muzică, balet și haiku.

A doua zi, William J. Higginson, cunoscutul specialist american în haiku, a deschis programul cu o comunicare pe tema Semnificațiile cuvântului sezonal în haiku. Apoi, Profesorul Haruo Shirane de la Universitatea Columbia - reputat specialist în literatura japoneză - a susținut o conferință cu tema Arta în viața poeților japonezi din perioada Edo. Ziua s-a desfășurat pe următoarele coordonate și teme: poezia americană și poemul haiku, pictura haiga, proza poetică în spirit haiku (habun), poemul renku (poemul-în-lanț), poemul haiku și miniaturile muzicale.

Ziua a treia a debutat cu o conferință prezentată de profesorul universitar Hirosaki Sato- celebru traducător al poeziei japoneze în limba engleză, premiat de prestigioase instituții culturale pentru volumele publicate în SUA și Japonia. Hirosaki sato a făcut o fină analiză a caracteristicilor și diferențelor dintre haiku-ul japonez și cel de limbă engleză. Alte activități s-au axat pe următoarele teme: arta vizuală a haiku-ului, influențe din literatura occidentală în haiku, problema originalității în haiku, fraza muzicală de jazz și poemul haiku, transformările care au loc în tanka și poemul renku. În cadrul recitalurilor de haiku, Sonia Coman a citit din recenta sa plachetă Leagănul păpușii, iar Ion Codrescu a prezentat un recital din creația poeților români și o selecție din volumul său Vocile muntelui, tipărit în anul 2000 la editura Ami Net Internațional din Marea Britanie. Seara a fost dedicată creațiilor muzicale inspirate de haiku. Surpriza a constituit-o Ansamblul muzical din Croația, dirijat de compozitorul Neven Valand, care a interpretat miniaturi muzicale inspirate din haiku-uri scrise de Patrick Blanche (Franța), Dimitar Anakiev (Slovenia), Ion Codrescu (România), Jim Kacian (SUA) și Gordana Valand (Croația).

Programul celei de a patra zi a inclus plimbări în mijlocul naturii din apropierea Bostonului, pentru a da prilej poeților să compună piese inspirate din peisajul respectiv. Natura este generoasă în acea regiune: țărmul oceanului, lacuri și păduri, pajiști întinse care alternează cu șiruri de arbori și meandre de râuri.

Festivalul de haiku de la Boston nu se putea încheia cu nimic mai potrivit decât o ceremonie a ceaiului regizată de maestrul, poetul, muzicianul și artistul Kaji Aso. Liniștea interioară indusă de ceremonie nu se poate compara cu nimic. Starea spirituală creată de maestrul de ceremonii în sufletul celui care participă la acest eveniment nu se poate compara cu ceea ce îi oferă lectura unor haiku-uri scrise de un poet care a înțeles ce înseamnă spiritul acestei poeziei.

Memoriile ambasadorului comunist Nicolae M. Nicolae („TOMIS” 2001)

„Încă o dată, literatura memorialistică vine să-ș motiveze cu aplomb poziția de lider în topul preferințelor cititorului român de după 1990. Drept argument, care justifică incontestabilul succes de care se bucură astăzi acest gen, ni se propune volumul de memorii al d-lui Nicolae M. Nicolae, intitulat O lume așa cum am cunoscut-o (Ed. ProDomo, București, 2000). Cartea se citește pe nerăsuflate și nu va putea lipsi, cu siguranță, din bibliografia niciunei lucrări de referință având ca temă istoria României din ultimele decenii ale secolului XX. Chiar și o simplă trecere în revistă a câtorva din cele 46 de titluri din capitolele componente este revelatoare în privința personalităților invocate, incită la lectură (20 minute președinte: Hubert Humphrey, Un român laureat al Premiului Nobel: Emil Palade, Altceva despre Nicolae Ceaușescu, Un președinte atipc al Consiliului de Miniștri: Ion Gheorghe Maurer, Și rabinii mai uită câteodată:; Moses Rosen, Teatrul la el acasă: Toma Caragiu, Greu e drumul spre adevăr: Ion Mihai Pacepa etc).
Situațiile deosebite prin care a trecut, personalitățile de prim rang pe care a avut șansa să le cunoască (celor pomenite mai sus le putem adăuga pe cele ale lui Nixon, Carter, Kissinger, Dobrânin, Haim Bar Lev, Averrel Harriman etc) constituie darul cel mai de preț oferit de biografia sa spectaculoasă. N. M. Nicolae s-a născut la Silistra (azi în Bulgaria) în 1924. După ce și-a făcut studiile secundare la liceul „Cantemir Vodă” din București, urmând în paralel cursurile de vioară ale Academie Regale de Muzică, absolvă Școala Politehnică București, devenind inginer electromecanic în 1948. După un stagiu de specializare la Leningrad, lucrează în sectorul de profil. Între 1066-1976 a ocupat funcțiile de ministru adjunct, prim-adjunct și secretar de stat la Ministerul Comerțului Exterior. Din 1976 până în 1978 este ambasador la Washington, apoi președinte al Comisiei de Planificare și Prognoză din cadrul Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Se pensionează în 1984.
În cele aproximativ 300 de pagini ale cărții este condensată o importantă cantitate de informații, de cele mai multe ori inedită, insoțite de comentarii care atestă nu numai bogata experiență a autorului în domeniile economiei și diplomației, implicarea sa în acțiuni de maximă importanță pentru politica externă a țării, dar și o remarcabilă capacitate de sinteză, un rafinat simț al observației și un admirabil talent de narator. Așa cum subliniază și reputatul cercetător în domeniul istoriei Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, autorul prefaței, principalul merit al acestei lucrări est confeir d efaptul că N.M. Nicolae surprinde cele două schimbări cu urmări extrem de importate, atât pentru relațiile României cu SUA, cât ș pentru politica externă a regimului Ceaușescu, în general. De la încurajarea diferențierilor inter socialiste, care avantajau România, în timpul președinției lui J. Carter accentul este mutat pe problemele intra-socialiste, în special pe respectarea drepturilor omului, capitol absolut deficitar pentru România acelor ani. Ceaușescu nu a înțeles această schimbare, fapt care i-a fost fatal.
O lume așa cum am cunoscut-o este nu numai o carte de succes, scrisă și concepută cu remarcabil talent, ci și o extrem de valoroasă sursă pentru tinerii cercetători din domeniile istoriei și politologiei.”

SORIN ROȘCA, Amintirile unui fost ambasador, „Tomis”, iulie 2001.

„Moscova nu crede în lacrimile altora” (ARACHELIAN 2001)

 Vartan Arachelian, Moscova nu crede în lacrimile altora, „Tomis”, Constanța, iunie 2001

Incredibila rezolvare a „cazului Ilașcu” ne întoarce privirile, din nou, spre Rusia. Chiar dacă politicienii noștri, prin tămbălăul făcut, ar fi vrut să le cădem în admirație. Președinții Voronin și Iliescu au dat dovadă de decență și pentru că sunt în intimitatea deciziei: directiva de eliberare a lui Ilașcu a aparținut exclusiv omului forte de la Kremlin. Șeful secesioniștilor de la Tiraspol, Smirnov, pripășit aici tocmai din Kamciatka, a încercat o cacealma și anume să obțină un troc: Ilașcu pentru „scuze de la stat la stat”, dar ministrul de externe al lui Putin, Ivanov, i-a dat peste mână; Ilașcu a fost eliberat necondiționat. Cei care continuă captivitatea transnistreană sunt ofrandele unui alt „cadou”.Și, totuși, la București, percepția a fost cu totul alta, nu că Moscova s-ar fi îndurat de lacrimile românilor, ci pentru că agitația politicienilor români (inclusiv spectacolul liderilor PNȚCD + Alianța Civică, care, cu ani în urmă, au oferit străzii bucureștene o defilare în cuști cu zăbrele, în semn de solidaritate cu cel condamnat la moarte la Tiraspol) ar fi indus organismelor europene de apărare a drepturilor omului hotărârea de eliberare a lui Ilașcu. Culmea e că ficțiunea aceasta a putut fi vândută, deși se vedea din avion divorțul dintre imagine și realitate. E atât de plăcut să te lași păcălit de iluzia că, până la urmă, întotdeauna, binele învinge diavolul! Cunoscându-ne atât de bine inocența, Vadim Tudor, prolific amator de povești cusute cu ață albă, ne și pregătea un spectacol de basm cu Ilașcu trecând pe sub Arcul de Triumf, călare pe calul alb al Căpitanului. N-a fost să fie așa, dar timpul nu e trecut. Numai că dacă vom continua să rămânem sub vraja poveștilor de adormit copii, riscăm să ne trezim în alt timp istoric. Rusia, în orice caz, nu mai e cea de acum un deceniu, de pe vremea lui Gorbaciov, pe care Occidentul, supunându-l unor teste succesive și din ce în ce mai pretențioase pentru a-i verifica sinceritatea în schimbarea sistemului, a sfîrșit prin a-i trata pe ruși ca pe niște milogi, semn că se dezobișnuiseră de respectul pe care-l purtaseră Rusiei ca superputere. Nu cred însă că Occidentul trebuie făcut vinovat de direcția în care se mișcă Rusia lui Putin, SUA și-au făcut datoria față de propria lor securitate, ca și pentru cea europeană, plătind cu vârf și îndesat dezarmarea atomică a URSS, iar dacă sute de miliarde dolari au luat drumul unor conturi particulare, vinovată e mentalitatea moscovită și nu unchiul Sam! Cu acești bani, dar și cu jefuirea bogățiilor naturale cu care Dumnezeu a blagoslovit Maica Rusia, au prins puteri discreționare oligarhii postsovietici. Și dacă Rusia, de după Elțân, este cu totul altceva decât cea visată de Gorbaciov, cauza trebuie căutată în natura eternei Rusii, tranziția se face nu de la comunism la capitalism, ci în sens invers, spre oligarhia/oligarhii patronată de Țar. Nici nu se putea ca un popor despuiat de atributele măreției sale, frustrat de iluziile colectivismului sovietic, umilit, prin retrogradarea sa în lumea a treia, să aleagă altă cale decât cea spre un stat autoritar și naționalist. Învinsă în războiul rece, speranța sa e revanșa. Noul / vechiul program antirachetă repus în stare de urgenț de nou administrație republicană precipită revenirea la vechea politică externă a Rusiei, una prepuelnică la adresa angajamentelor occidentale și pragmatică în vecinătatea imediată. Îndepărtarea de granițele fostului imperiu a extinderii NATO e o prioritate, federalizarea Republicii Moldova, pentru a da un statut legal enclavei transnistrene, e o altă țintă ce se înscrie în această logică. Dacă renașterea, cel puțin formală, a comunismului de stat în Republica Moldova, nu e agreată de președintele Putin, deoarece ea oferă un balon de oxigen comuniștilor ruși aflați în opoziție la Moscova, orientarea pro-rusească a președintelui Voronin trebuie încurajată. Cum Mocova nu (mai) crede în lacrimile altora, în locul transfuziei de petrol și gaze pe daiboji cerute de Voronin, Putin l-a oferit pe Ilașcu. Schimbul a fost foarte avantajos: a flatat autoritatea, cam găunoasă, a organismelor europene, care cred că apără drepturile omului, cultivă din nou iluzia Europei  că ea, Rusia, poate fi o alternativă la hegemonia nord-americană și, în plus, îl acomodează pe nostalgicul Voronin cu regimul de la București; un pion otrăvit poate face minuni în vremuri tulburi în tabăra adversarului natural al Rusiei. Cum altfel ar trebui „citită” povestea reîntoarcerii eroului românității și nu ca un exercițiu reușit al unor debile politici de instaurare a justiției internaționale în zona noastră geografică. Din păcate, narcisismul politicianului român a găsit cu cale să dea din nou în clocot. Poate și pentru că era de Ziua Victoriei. O zi în care România, pe nedrept, a fost țintuită în tabăra învinșilor. Poate și pentru că Moscova nu crede în moralitatea politică!

„Lucian Blaga - Filozofia prin metafore” (SĂVULESCU 2001)

Geo Săvulescu, Lucian Blaga - Filozofia prin metafore (II), „Tomis”, Constanța, VI (XXXVI), 5 (369), mai 2001, p. 4

Dacă destinul omului este creația, în diverse domenii, să vedem ce părere au psihanaliștii despre creatori. Creația, mai ales cea artistică, ar fi un fel de „tratament”, omul creează încercând să-și vindece complexele. Acest punct de vedere cam biologic, medical, este sărac și nu are în vedere că toate creațiile culturale sunt judecate după conținutul lor, după calitatea lor și mai puțin după realizatori. „Creația culturală nu poate fi în esența ei adusă în legătură cu altceva decât cu însuși destinul creator al omului. Toate încercările naturaliste de a deriva atitudinea creatoare din necesități precum aceea de echilibru, de compensație, de risipire a energiei de prisos, de satisfacere a unor dorințe refulate etc, cad alături de fenomen sau pătrund cel mult până la periferia lui. Nici una din încercările naturaliste nu vrea să ia în considerare de o împrejurare, fundamentală totuși: creațiile culturale sunt dominate de o matrice stilistică, fiind structurate pe calapoade abisale. Cultura n-o privim în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității sau ca reacțiune împotriva animalității ca atare. Ne dăm, dimpotrivă, seama că atât crearea culturii, cât și unele faze sau tipuri de cultură, chiar dintre cele mai mărețe, își au cruzimile și barbaria lor aproape incredibile. Să ne gândim numai la metoda faraonică de a crea cultura sau la cruzimile inerente ale medievalismului, izvoditor și el de monumentală cultură. Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devastează. Creația își are pârjolul ei. Meșterul Manole și-a zidit soția sub pietre și var, pentru ca să înalțe biserica. Surprindem în această legendă ecoul crud al conștiinței sau al presimțirii că o creație trece peste vieți și-l devastează adesea chiar pe creator. A crea nu înseamnă pentru creator dobândirea unui echilibru, după o prea naivă și plată interpretare. Se creează cu adevărat, cel mai adesea, numai la înalte tensiuni, cărora organele de execuție nu le rezistă întotdeauna. Creația sfarmă adeseori pe creator. Creatorul de cultură nu poate să aibă măcar mângâierea că atenuează cruzimile inerente vieții. Dimpotrivă, uneori el le agravează sau îi adaugă noi cruzimi. Creatorul de cultură poate să spună cu Iisus: „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie” 17. (L. Blaga, op.cit., p. 471)

Deci, creator poate fi orice oricât de sănătos, și asta pentru că sănătatea este destul de greu de definit. Mai mult, sănătatea trupească și mentală nici nu sunt obligatorii. Ceea ce se impune este matricea stilistică, asociată arhetipurilor, care să corespundă unei pulsiuni creatoare. Cât despre părerea că o pornire creatoare este în stare să vindece un dezechilibru psihic, mă îndoiesc de asta. Este ușor să greșim, când știm că exist o terapie ocupațională folosită de psihiatri. Dar asta e cu totul altceva, cu totul altceva decât expozițiile de pictură ale schizofrenicilor. Realmente se poate depista în aceste picturi dezechilibrul psihic care-l domină pe pacient, pentru că dezechilibrul este, de data asta, regula, iar dacă unii se simt ameliorați după ce pictează, asta nu este o creație artistică, este numai o terapie printr-o activitate plăcută. Cât despre marii creatori? Agamemnon își sacrifică fiica pentru a putea cuceri Troia, Abraham trebuia să-și sacrifice fiul pentru a-l îndupleca pe Dumnezeu. Amerindienii sacrificau tineri zeului Soare pentru a avea recolte bune și a nu muri de foame. Faust își sacrifică sufletul pentru a avea tinerețe. Odin și-a dat un ochi ca să poată cunoaște. Biblia și toate mitologiile sunt pline de sacrificiile pe care oamenii trebuie să le facă î schimbul creației. Oamenii simpli de la țară nu se bucură dacă au un câștig nemuncit, pentru că știu că va trebui, cândva, să plătească pentru el. Legea implacabilă a Karmei spune același lucru: nimic nu vei căpăta fără să plătești. Pentru fiecare acțiune, rea sau bună, există o plată.

Nostalgia abisală propusă de B. deschide o perspectivă nebănuită pentru înțelegerea inconștientului, a cunoașterii înțelegătoare cu noțiunile și categoriile ei abisale. Psihanaliza rămâne un domeniu medical și importanța ei n-ar trebui să depășească prea mult clinica.

Înainte de a încheia, nu cred că este posibil să trec peste informațiile valoroase pe care ni le oferă doctorul Gheorghe Brătescu în Freud și psihanaliza în România, informații valoroase (pentru că au fost culese cu grijă și puse cap la cap) ne permit să ne formăm o imagine de ansamblu. Este curios, după lectură, ai senzația că majoritatea medicilor și gânditorilor din România au ceva în comun chiar atunci când au puncte de vedere divergente. Poate că numitorul comun ni-l comunică, cel mai bine, N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii. Stând de vorbă, în celula de la Jilava, cu Anatolie Hagi-Beca despre fenomenul românesc, se opresc la nuvela Călătorului îi șade bine cu drumul a lui Brătescu-Voinești. Ambii sunt de acord că nuvela este cam schematic scrisă și de un caragialism din care s-a dus orice acid și orice venin. Cu toate acestea, nuvela are darul de a pune pe tavă sufletul românesc. „Apare... fondul arhetipal al sufletului românesc așa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulțumirea altora (Măi Năiță, dacă mă iubești, ia de aici bucățica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzând de a împărți cu altul orice noroc (... la noi petrecerea implică pe comeseni și voia bună generală)... Conștientul dispare și - cu toate că se urmărea o psihanaliză - se dezvăluie inconștientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învață că înapoia conștientului aparent clar, demn și curat clocotește inconștientul sumbru, mocirlos, complexat și abject, iată că în privința sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

... Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voinești ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca și balada Mioriței...

... vezi, Anatolie, Călătorului îi șade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească... rămâne ca o radiografie... a caracterului unui norod... straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme și senine, în lacul mioritic - modest ca suprafață, așezat la periferia marilor centre ale civilizației, la răscrucea marilor imperii - se reflectă un cer cu totul curat”. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 162-163)

Critica poeziei contemporane (CĂLINESCU 2001)

 Patrick Călinescu, Eirein vs. Poiein, „Agora”, Constanța

Totul se rezumă la genul etimologiei cuvintelor. Chiar și această diferență fundamentală în științele umaniste.

În axiologia și praxiologia poetică (în demersul teoretic și practic prezent în contextul poetic) e cu atât mai importantă. pentru cei interesați voi răspunde implicitului lor de ce? prin explicit...

pentru că de ea depinde însăși natura poeziei, așa cum poeții și-o dezvăluie lor și lumii care-i potențează pe poeți.

Voi continua mai puțin ermetic, dar la fel de abstractizant.

Fac următoarele asocieri: axiologia poetică trebuie să țină de eirein, iar praxiologia poetică - de poiein. Etimologic și logic așa și este. Textual, lucrurile nu stau deloc astfel. În această dichotomizare (iată un sinonim savant al genului!) ar fi rezistat la orice critică așa cum am construit-o acum aș fi stat liniștit. Și înt-o asemenea stare aș fi putut să-mi îndrept discursul nemulțumirilor mele împotriva poeților care, probabil, instinctual, fără insight științific, au simplificat și mai mult asocierea de mai sus, transformând-o dintr-o ecuație nereușită despre condiția poeziei (contemporane în acest caz) într-un modus vivendi rudimentar și a-poetic.

Bun, dar nu pot sta liniștiti atât timp cât acest binom nu se vrea de-construit cinstit derridean. Dar, fără îndoială, există un anumit grad de rezistență la de-construirea sa necesar pe care l-aș numi diferența diferenței. Pe scurt, așa. Iar pe lung, îmi plac aceste simetrii logice, dar a-morfologice și în afară de jocul de cuvinte de pe rândul de sus: al poeziei contemporane.

Ajung, după un ocol relativ mare, acolo unde am vrut să ajung: la cât  de nemulțumit sunt de felul în care se scrie astăzi poezie. Dacă aș fi  un lector neavizat, așa spune pur și simplu : nu-mi place cum se scrie poezie acum! Dar, pentru că sunt un lector avizat, mă întreb și m-am întrebat de nenumărate ori până în acest punct al prezentului de ce nu-mi place felul în care se scrie poezie acum.

O explicație reducționistă ar suna aproximativ așa: pentru că nu s eține seama , pe de o parte, de lipsa de fundament logică a axiologiei poetice/eirein vs. praxiologie poetică/poiein, iar pe de altă parte, pentru că falsul pe care această ecuație l-a legitimat pervers prin necunoaștere: poeții l-au transformat în al lor modus  vivendi.

Și astfel instituția confuziei s-a instalat perfect în mentalul colectiv al poeților de astăzi, pervertindu-le imaginația, propensiunea poetică și, în ultimă instanță, talentul.

Mă gândesc, de aceea, că poeții contemporani ar putea să se implice într-un concert academic mai susținut de propria lor voință estetică. Dar această ideea nu este /era decât o sugestie...

Iar o explicație mai largă ar suna cam așa: iar pe de a treia parte, pentru că nu aici ar fi trebuit să intervină atotputernicia de-construcției diferenței diferenței poeziei contemporane! Dacă am folosit un astfel de grup nominal, anormal prin proliferarea perversă a genitivului, înseamnă că nu-mi place deloc poezia actuală. Revin: binomul eirein/poiein, fundamental, dar problematic prin însăși complexitatea sa, a fost, prin necunoaștere, inversat, adică de-construit în cea mai bună „tradiție” derrideană. Recunosc: subiectul de-construcției este un succes, dar obiectul ei este un eșec. De aceea nu pot admite ca eirein să fie termenul prim al binomului, și nu poiein!

În loc de concluzie, dar totuși: Poezia nu trebuie spusă, ci făcută. Nu retorică, ci poetică. iar poeți, în consecință, ar trebui să spună mai puțin și să facă mai mult, să retorizeze mai puțin și să poetizeze mai mult: să fie poeții poeziilo rlor...

Lansarea revistei „Agora” în Constanța la 6 martie 2001 („Tomis” 2001)

<A apărut la Constanța „în ceasul primului mărțișor al celui de al treilea mileniu”. Ea se cheamă frumos Agora și după cum spune redactorul ei șef, Victor Corcheș, în peisajul publicistic actual își asumă un dublu rol;: „acela de martor onest, de cronicar obiectiv îndeosebi al cotidianului cultural, dar și acela de agent energizant al spiritului profund și al gîndului înaripat”.
Atrag atenția prin valoarea lor textel eliric semnate de Irina Moraru, studentă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice București. Iată un citat, sper, convingător: „Eu mor întotdeauna câte puțin toamna. Și mai mor cu fiecare cuvânt rostit. Se spune că nu mai este al tău gândul pe care l-ai așternut pe hârtie și că fiecare literă scrisă te înstrăinează tot mai mult de propriul tău gând.. El devine al celor care îl citesc; al tău nu mai e de mult. Pe mine mă îngroapă fiecare silabă; ia uite că pământul mi-a ajuns până la gleznă cu acest din urmă ă.”
Câteva eseuri din acest prim număr, semnate de Ștefan Cucu și Marina Cap Bun, îi asigură revistei Agora un nivel intelectual remarcabil. Interesant este, dar mult prea lung (ocupă o treime din paginile revistei) și studiul Prolegomene la revista Fundațiilor Regale.>


NICOLAE MOTOC, O nouă revistă, „Tomis”, Constanța, martie 2001

Revista „Datina” din Constanța („TOMIS” 2001)

Nicolae Motoc, Datina, „Tomis”, martie 2001

Dens, bogat în semnături care ar face onoare oricări publicații de cultură, este numărul 21 (anul VIII) al periodicului constănțean de etnologie și fapt cultural „Datina”. Steluța Pârâu, Nedret Mahmut, Mihai Fifor, Mihai Camilar, Cornel Bălosu, Mihai Milian, Elvira Romaniuc, Emil Țârcomnicu, Luigia Amelia Toader, I. Marian Efimov semnează un număr de studii și eseuri, care se parcurg cu interes, despre aspecte de viață tradițională a populației lipovenești, despre unele obiceiuri turco-tătare din Dobrogea, despre vlahii idn Timocul sârbesc, despre hutulii din Bucovina și arhitectura lor șamd. Reține atenția interviul Danielei Măiță luat lui Aram Agop despre armenii din Dobrogea.
Dar piesa de rezistență a acestui număr este suplimentul Constelația Eminescu, realizat de Universitatea „A. I. Cuza” din Iași și excepțional tipărit de Editura Levant, Poligrafia Codex din București. Aici se pot citi studii de Consatnin Ciopraga (Eminescu - starea aurorală), Dan Mănucă (Mai este actual Eminescu?), Ioan Constaninescu (Eminescu „dedublare a naturii) și prof. univ. dr. Petru Ursache (Poet și zburător). „Datina” este un periodic editat de Centrul Județean al Creației Populare Constanța (director Constantin Antonescu).

„Pictură la Cafeneaua Scriitorilor” (ANDREI 2001)

 Eduard Andrei, „Pictură” la Cafeneaua Scriitorilor, „Tomis”, Constanța, martie 2001

În spiritul postmodern al interferenței artelor, Cafeneaua Scriitorilor a găzduit, joi, 22 februarie a. c., într-o atmosferă colocvială, vernisajul expoziției de pictură a grupei coordonate, la Școala de Artă Constanța, de tânăra profesoară - artist plastic Gabriela Gheorghe, până de curând muzeograf la Muzeul de Artă. Pe simeze figurează lucrări semnate de Alexandru Călin, Ioana Călinescu, Alexandru Herța, Cristina Ioniță, Elena Radu, Anca Sârbu (elevi ai instituției de învățământ amintite), precum și de Andreea Cornel și Iulia Toma (foste eleve, acum studente la Universitatea de Artă București).

Expoziția, cristalizată ad-hoc, grupează o selecție de lucrări „pe o temă dată”, după cum a punctat în cuvântul de deschiderea Geta Deleanu, muzeograf la Muzeul de Artă. Este de vorba de studii de atelier ce abordează genul consacrat al naturii statice / moarte, definite plastic, de dr. Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă, ca un „ansamblu neînsuflețit de obiecte însuflețite”. Dincolo de plusurile și minusurile, inerente unei etape de căutări, lucrările dovedesc un studiu temeinic, aprofundat al mijloacelor de expresie plastică.  Aceeași natură statică apare diferit în funcție de gradul de sensibilitate a autorului, conținând germenii unei viitoare viziuni originale, dar pot fi identificate influențe de artă românească - Ciucurencu, Sălișteanu sau universală - Cezanne. Raportarea permanentă la repere importante din istoria artelor este absolut firească și necesară , mai ales într-o perioadă de „ucenicie”: ce alt artist poate fi mai indicat pentru înțelegerea compoziției, pentru efortul de reducere a formei la datele esențiale, printr-un demers geometrizant, pentru studiul raporturilor cromatice calorice decât Cezanne? Eterogenă ca vârstă, dar omogenă valoric, grupa de pictură a Gabrielei Gheorghe pare să certifice, prin Paceastă expoziție,, spusele artistului plastic Constantin Papadopol care afirma la vernisaj că „tranziția” Gabrielei a însemnat o pierdere pentru Muzeul de Artă și un câștig pentru fiecare Școala de Artă.

„Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu” (POPESCU 2001)

 Florentin Popescu, Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu, „Tomis”, Constanța, 2001

Despre rolul fundamental avut de Nicolae Titulescu (1882-1941) în diplomația și politica externă a României într-o perioadă în care țara s-a aflat la mari răscruci ale istoriei, prinsă în jocul de interese ale marilor puteri, s-a scris relativ mult. S-a scris atât în timpul vieții marelui om de stat, cât și după moartea lui. Și totuși - pentru tinerele generații, mai puțin cunoscătoare ale mersului evenimentelor istorice - s-a făcut puțin.

Viața și opera lui T. sunt, din păcate, insuficient cunoscute în ciuda aparențelor care lasă impresia că s-a cam spus și s-a scris totul, ori poate totul. Momente politice (și în egală măsură biografice) au rămas cvasi-necunoscute, comentate în treacăt ori chiar ignorate de către cei care s-au apropiat până acum de această mare personalitate, cunoscută și apreciată pe toate meridianele lumii. Îndeosebi „secvența” mazilirii lui T. din fruntea Ministerului Afacerilor Străine și moartea acestuia (pusă de către doi medici pe seama unei absconse otrăviri a lui de către adversarii străini ai politicii de pace duse de el) n-au fost elucidate pe deplin, un văl de ceață acoperind - încă! - și azi faptele.

George G. Potra, un mai vechi admirator al lui T. și ambițios și scrupulos cercetător al vieții și operei lui, a tipărit de curând o interesantă carte: Titulescu - Spre Țara Drepților (apărută la Editura Fundației „Universitatea pentru toți” din Slatina, cu ajutorul Inspectoratului pentru Cultură și Culte Olt și cofinanțată de Consiliul Județean Olt prin Muzeul Județean de Istorie și Artă a Fundației căreia îi aparține editura). Volumul (apărut într-un tiraj mic și trecând neobservat) ne-a reținut atenția din mai multe motive, pe care le considerăm suficient de serioase pentru a le face publice.

Pe scurt, motivația lecturii și a semnalării cărții constă în unghiul, cu totul nou, din care autorul valorifică documente inedite (însemnări memorialistice, un jurnal aflat în arhiva Ministerului de Externe ș. a.) titulesciene, legate de momentul 1936, când marele diplomat a fost înlăturat printr-o „mazilire perfidă”, interesele oculte ale marilor puteri europene fiind în contradicție cu politica de pace dusă cu toate puterile și inteligența de T.

Cu multă probitate, meticulos, „gospodărește” am zice, G. P. încearcă (și în cea mai mare parte reușește!) să contureze o „ramă”, un cadru politic internațional în care a avut loc debarcarea lui T., apoi aduce, în tot locul, argumente ale ideilor furnizate de varii surse: presa vremii, declarații ale unor personalități din țară și peste hotare, măturii ale unor oameni care s-au aflat atunci în preajma „personajului” cărții etc. Rezultanta „punerii în pagină” a tuturor acestora nu este un simplu colaj, un mozaic de texte mai mult sau mai puțin revelatoare, ci o carte vie, dinamică, un volum în care pulsează viața, iar în prim planul ei se află un om cu toate meandrele gândirii și trăirilor lui, adesea dramatice.

Învăluită în mister și astăzi, după șase decenii, moartea lui T. (asupra îmbolnăvirii lui pronunțându-se diferit mari medici ai lumii; însuși T. era convins  că a fost otrăvit într-un vagon restaurant, printr-o subtilă administrare a otrăvii într-o peliculă invizibilă așternută pe veselă și pe tacâmuri, astfel încât ea să-l conducă încet și sigur către un sfârșit inevitabil) formează un alt aspect al biografiei marelui om, aspect asupra căruia P. se oprește îndelung, recompunând un „dosar” cu multe necunoscute, dar tocmai de aceea incitant pentru cititor.

Iar dacă autorul cărții nu se poate pronunța categoric în favoarea uneia sau alteia dintre ipotezele privind sfârșitul personajului său, n-o face tocmai pentru că , respectând documentele, nu-și poate permite nici o clipă să divagheze ori să se hazardeze în emiterea unor idei speculative, cu totul în afara realității. De aceea (și nu numai de aceea), volumul se citește cu interes și rămâne de referință pentru viitorii biografi ai acestei personalități de talie universală.

 

„Comunicarea” (LOHISSE 2001)

Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, trad. G. Scurtu (Bruxelles 2001), Polirom/Relații publice și publicitate, Iași, 2002, 199 p. 

11 Introducere generală
12 Obiectiv: „Punerea în circuit”
14 Apel la teorii
15 Semne și simboluri 
16 Cod și limbaj 
17 Informație, comunicare
20 Două abordări, două metafore

Partea I Marile curente mecaniciste și evoluțiile lor

29 Capitolul I Teoria matematică a informației

39 1.Prezentare
30 1.1.O teorie a datelor
30 1.2.O teorie a inginerilor

31 2.Aplicații
31 2.1.Modelul E-C-R
32 2.2.Informație și redundanță
32 2.2.1.Informație și incertitudine
33 2.2.2.Zgomot și redundanță
35 2.3.Măsurători
35 2.3.1.Informația medie per semn dintr-un repertoriu
36 2.3.2.Măsurarea redundanței

37 3.Ecouri
37 3.1.În științele umaniste
38 3.2.Informație și organizare

39 4.Considerații

41 Capitolul 2 Teoriile structurale și comunicarea
42 1:Prezentare
42 1.1.Teoriile semnului
42 1.2.Structura și structuralismul
43 1.3.Două figuri marcante
44 2.Lingvistica după Ferdinand de Saussure
44 2.1.Suprimarea dimensiunii comunicaționale
45 2.2.Distincția saussariană
45 2.2.1.Limbă - vorbire
45 2.2.2.Semn (lingvistic) = semnificant (SN) + semnificat (ST)
46 2.2.3.Sincronie - diacronie 
46 2.3.Un model fundamental mecanicist
47 3.Roman Jakobson și structuralismul
47 3.1.Jakobson și Saussure
48 3.2.Funcțiile limbajului
50 3.3.Jakonson și Shannon
50 4.Extinderi, revizuiri și impasuri
51 4.1.Semiologiile structurale 
51 4.1.1.Semiologia comunicării
52 4.1.2.Semiologia semnificației
53 4.1.3.Deplasarea: semantica structurală
54 4.2.Alte abordări structurale
54 4.2.1.Antropologia structurală
55 4.2.2.Psihanaliza
56 4.2.3.Structuralismul filosofic
57 4.3.Lingvistica transformațională
58 5.Considerații
58 5.1.Critica
60 5.2.Schimbarea de direcție

63 Capitolul 3 Teoriile psihologice în comunicarea interindividuală
64 1.Prezentare
64.1.1.Behaviorismul
64 1.2.O teorie a comunicării ca și comportament
64 1.3.Stimulul/răspunsul lingvistic
65 1.4.O schemă instrumentală și mecanicistă
66 2.Charles Morris și comunicarea
66 2.1.Semnele
69 2.2.Luarea în considerare a discursurilor 
69 2.3.Sintactică, semantică, pragmatică
72 3.Evoluția prin intermediul a trei modele
72 3.1.Modelul SMCR al lui Berlo
73 3.2.Modelul relației interpersonale al lui Newcomb
75 3.3. Modelul tranzacțional al lui Barnlund
77 4.Considerații

81 Capitolul 4 Teoriile funcționaliste în comunicarea de masă
82 4.1.Prezentare
82 4.1.1.O teorie a difuzării
83 4.1.2.Teorii empirice și critice 
84 4.1.3.Câțiva pionieri
84 4.2.Evoluția perspectivei asupra efectelor
84 4.2.1.Modelul acului hipodermic
85 4.2.2.Teoria efectului minimal
86 4.2.3.Teoria funcției de agendă
87 4.2.4.Teoria utilizărilor și recompenselor
89 4.3.Transformările modelelor de comunicare
89 4.3.1.Linia
89 4.3.1.1.Schema lui Lasswell
90 4.3.1.2.Reversibilitatea
91 4.3.2.Triunghiul
91 4.3.2.1.Two-step flow
92 4.3.2.2.Schema lui Westley și MacLean
94 4.3.3.Cercul
94 4.3.3.1.Pierre Schaeffer și „pătratele torsionate”
96 4.3.3.2.Modelarea circulară
97 4.4.Considerații

Partea a doua Marile teorii ale comunicării ca relație interactivă și totalitate dinamică

103 Capitolul 5 Noutăți esențiale
104 5.1.Noile entități
104 5.1.1.Sistemul
105 5.1.2.Contextul
107 5.1.3.Actul de comunicare
107 5.2.Noile domenii
108 5.2.1.Locul comun
109 5.2.2.Construirea realității
110 5.3.Idei de revizuit
110 5.3.1.Comunicarea
111 5.3.2.Limbajul
111 5.3.3.Modelarea
112 5.3.4.Disciplina

115 Capitolul 6 Sistemică și comunicare
116 6.1.Prezentare
116 6.1.1.Știință și paradigmă
117 6.1.2.Două mari principii
117 6.1.2.1.Bucla retroactivă (feedback-ul)
119 6.1.2.2.Ordine și dezordine
120 6.1.3.Sistemică și comunicare
120 6.2.Trei teorii în domeniul comunicării
120 6.2.1.Teoria comenzii și comunicării
120 6.2.1.1.Cibernetica
121 6.2.1.2.Modelul unic
122 6.2.1.3.Comunicarea cibernetică
123 6.2.2.Teoria organizării prin comunicare
123 6.2.2.1.Organizarea 
124 6.2.2.2.Retroacțiunea și recursiunea
124 6.2.2.3.„Sibernetica”
127 6.2.3.O teorie constructivistă a comunicării
127 6.2.3.1.Cauzalitatea circulară în cazul sistemelor vii
128 6.2.3.2.Construirea comunicării
129 6.3.Considerații

131 Capitolul 7 Teorii interacționiste în psihosociologie
132 7.1.Prezentare
132 7.1.1.Interacționismul
132 7.1.2.Analiza tranzacțională
133 7.1.3.Școala de la Palo Alto
134 7.1.4.Gregory Bateson
135 7.1.5.Paul Watzlawick
135 7.2.Teoria comunicării de la Palo Alto
137 7.2.1.Pragmatica psihoclinică și sistemică
137 7.2.1.1.Aplicarea conceptului de interacțiune
137 7.2.1.2.Aplicarea conceptelor de context și totalitate
138 7.2.1.3.Aplicarea conceptului de retroacțiune
139 7.2.2.O logică a comunicării
139 7.2.2.1.Intearcțiuni simetrice, interacțiuni complementare
140 7.2.2.2.Interacțiune digitală, interacțiune analogică
141 7.2.3.Patologia comunicării
141 7.2.3.1.Tulburări patologice virtuale ale interacțiunii simetrice și complementare
142 7.2.3.2.Comunicarea paradoxală
142 7.2.3.3.Eroare de „traducere” între analogic și digital
143 7.3.Considerații

145 Capitolul 8 Antropologia comunicării
146 8.1.Prezentare
146 8.1.1.Studierea actelor de comunicare
146 8.1.2.Sociolingvistică și antropologie a comunicării
148 8.1.3.Despre metodă sau metode
148 8.1.4.Un posibil șef de serie: Ray Birdwhistell
150 8.1.5.Curente de cercetare
152 8.2.Aplicații
152 8.2.1.Interacționismul simbolic
153 8.2.1.1.Erving Goffman
153 8.2.1.2..Ordinea socială negociată
154 8.2.1.3.Regulile rituale ale comunicării
155 8.2.2.Etnometodologia și limbajul 
155 8.2.2.1.Despre etnometode
156 8.2.2.2.Despre conversație
156 8.2.2.3.Concepte noi
158 8.2.3.Etnografia comunicării
159 8.2.3.1.Dell Hymes
161 8.2.3.2.Două concepte cheie
162 8.2.4.Analiza sistemelor globale de comunicare
162 8.2.4.1.Sistemul social global 
163 8.2.4.2.Exemple europene
165 8.3.Considerații
165 8.3.1.Simțul comun cu simțul cultural activ
166 8.3.2.Încrucișări și convergențe

169 Capitolul 9 Pragmatici lingvistice și comunicare
170 9.1.Prezentare 
170 9.1.1.Interacțiunea globală
171 9.1.2.Pragmatică și lingvistică
172 9.1.3.Diversitatea problematicilor
172 9.1.4.Inspiratori și instigatori
172 9.1.4.1.Charles S. Pierce
173 9.1.4.2.Pierre Benveniste
174 9.1.4.3.Jonn Austin
175 9.2.Curente de cercetare
175 9.2.1.Teoriile enunțării
175 9.2.1.1.Chestiuni generale
176 9.2.1.2.Urmele enunțării
176 9.2.1.3.Rolul contextului în enunțare
177 9.2.1.4.Locul destinatarului
177 9.2.2.Teoria actelor de limbaj
177 9.2.2.1.Constatativ și performativ 
177 9.2.2.2.Diferite acte de limbaj
178 9.2.2.3.Implicitul
179 9.2.3.Teoriile conversației
180 9.2.4.Teoriile narativității
182 9.3.Considerații
182 9.3.1.Când vorbești înseamnă să nu faci nimic
183 9.3.2.De la multidisciplinar la interdisciplinar: știința comunicării

185 Repere bibliografice

190 Glosar

194 Indexul autorilor citați

197 Index tematic

„Luiza Cala” („TOMIS” 2001)

 O. D., Luiza Cala, „Tomis”, Constanța, 2001

Numărul de față al revistei noastre este ilustrat cu reproduceri ale pictoriței Luiza Cala din orașul Mangalia. Talent nativ de excepție, artista s-a lansat relativ târziu, în plină maturitate cu o forță și o tenacitate impresionante, cele cinci expoziții personale (iulie 1999 - decembrie 2000), fiind găzduite de simezele de la Centrul Român de Afaceri „Marea Neagră”, Fundația pentru Tineret Constanța și Clubul de Tenis Voullagmeni din Atena. Debutul, cât și celelalte prezențe expoziționale, s-au bucurat de aprecierile unor critici de artă, pictori, artiști ai imaginii, scriitori, colecționari.

„Artista își deplasează cu ușurință interesul de la figurativ la nonfigurativ și abstract. Îmbrățișează toate genurile, de la portret (conferindu-i tentă psihologică), peisaj, natură moartă, și pictură conceptuală. Construcția suprafețelor o realizează prin modulare cromatică, prin dispuneri succesive de raporturi cald-rece, mic-mare, închis-deschis, fără a anula efectul de spațiu unic. Pictura sa are la bază un concept ideatic bine definit, susținut de un registru cromatic adecvat.

Atuul principal este culoarea. Realizează lucrări într-o cheie simbolică în fața căreia stă un concept , o idee, un cod ce-i decodifică gândurile într-o formă meandrică. Am fost martorii nașterii și lansării unui mare talent”. (Tatiana Odobescu, critic de artă)

„În lucrările artistei, traseele energetice se convertesc în decorativism de înaltă calitate, ritm poetic și melodicitate. Luiza îmi confirmă speranțele de la debutul său.

Acum, într-un sfârșit de mileniu, în care părea că totul s-a spus, ea reușește să fie ea însăși.

În lucrările sale, de o sinceritate dezarmantă și de o originalitate pe măsură, dincolo de teme, există o frumoasă fabulație strunită de rațiune”. (Doina Păuleanu, critic de artă, director al Muzeului de Artă Constanța)

„Luiza impresionează prin atmosfera luminii fauviste, prin note suprarealiste. Nu se bazează ea își pictează foarte bine peisajele, portretele, natura prin imaginea interioară, nu prin cea exterioară. Ea are lucrări ce ar putea sta în marele muzee ale lumii”. (Eugen Bratfanov, pictor)

Actriță autentică, pur sânge, dăruită și ocrotită de muze și de Dumnezeu, urmașă demnă a pictorului, Luiza  are harul pe care-l au doar marii artiști”. (Emilia Dabu, scriitoare)

„La Constanța s-a înființat filiala Asociației „Business Opportunities for Women””

 La Constanța s-a înființat filiala Asociației „Business Opportunities for Women

Cum Constanța are o veritabilă  forță feminină în mediul de afaceri și ceea ce lipsea în acest domeniu era o formulă asociativă care să consolideze poziția femeilor în comunitatea locală și să le susțină pe plan național și internațional, de curând s-au pus bazele filialei locale a Asociației „Business Opportunities for Women”.

Mihaela Belcin, director al firmei „Fantasy Mod” din Constanța și membru fondator al Asociației Internaționale „Business Opportunities for Women”, este unul din promotorii organizației și pe plan național. În România, asociația funcționează cu sediul la București și are filiale la Buzău, Galați, Giurgiu și Sibiu, în prezent fiind în constituire și cea de la Constanța. 

Obiectivele asociației vizează parteneriatul în afaceri ale membrelor, perfecționarea pregătirii manageriale, stabilirea relațiilor de parteneriat cu alte asociații sau organizații ale oamenilor de afaceri din țară și străinătate, încurajarea inițiativei private în rândul femeilor, al tinerelor și dezvoltarea spiritul managerial al viitoarelor femei de afaceri, susținerea accesului la funcții și demnități publice.

Asociația este deschisă atât femeilor de afaceri, cât și femeilor care acced la promovarea în plan profesional și social. În cuvântul de deschidere, M. Belcin, președintele filialei, a pus accent pe nevoia de susținere a inventivității constănțene, a brandului local, toate acestea fiind necesare în încercarea de a depăși cât mai ușor inevitabilele probleme generate de procesul de europenizare. De asemenea, s-a discutat problema fondurilor europene, care, nu de puține ori, au rămas nefolosite, ca urmare a unor carențe informaționale și organizaționale în rândul întreprinzătorilor români. (...)

Serviciul Maritim Român în perioada iunie 1940 - aprilie 1941

(290) Aceste operații de evacuare au avut loc până la 30 iunie, dată la care vasele SMR SUCEAVA, PELEȘ, ARDEAL, ALBA-IULIA, ROMÂNIA, DACIA, REGELE CAROL I, OITUZ, CARPAȚI, BALCIC, SULINA și CAVARNA au trecut în ancore pe poziție pe ambele maluri ale Dunării între km 158 și km 166 (între Brăila și Galați).
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA  a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa  în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.

28.Vezi J. Rotaru & I. Damaschin, Glorie și dramă. Marina Regală Română 1940-1945, „Ion Cristoiu”, București, 2000.

(291) La 28 noi., comandantul vasului BUCEGI și 26 de oameni din echipaj s-au repatriat, fiind chemați în țară. La bord a rămas secundul cu 14 oameni pentru paza navei, care se afla în Haifa.

În 4 dec., prin Ordinul 201, publicat în Gazeta Oficială a Palestinei, BUCEGI a fost rechiziționat de autoritățile engleze. În consecință, Agenția Haifa a fost închisă, iar personalul rămas pentru paza vasului a fost debarcat cu forța și repatriat imediat în contul guvernului britanic.

În urma garanției pentru siguranța navigației în apele sovietice dată de guvernul german, vasele SMR au fost închiriate Societății Deutsche Levante Linie din Hamburg, conform contractului de navlosire lumpsum încheiat cu firm Besi, reprezentanța societății, la 27 noi. 1940, a început transporturile de cereale din porturile URSS în porturile române, în tranzit pentru Germania.

În baza Decretului-lege  3968/3 dec. 1940 pentru trecerea în patrimoniul statului român a vaselor și plutitoarelor aparținând evreilor și străinilor supuși țărilor în război cu puterile Axei, la 12 dec. a fost luat în primire vasul de marfă DANUBIUS de 1489 trb.

La 3 ian. 1941, flota sovietică apărând în fața Sulinei, iar parte din nave violând apele teritoriale române, artileria de coastă a deschis focul asupra lor. Ca măsură preventivă, SMR a oprit orice negociere sau plecare în porturile sovietice pentru transporturile de cereale spre Germania (29).

La 8 ian., reluându-se așa-zile raporturile normale cu URSS, SMR a reluat tratativele și încheierile de contracte  pentru navlosirea vaselor care trebuiau să transporte cereale și minereuri din Rusia, prin porturile române, spre Germania.

Raporturile noastre cu Marea Britanie înăsprindu-se, în urma informaților că se intenționează sabotarea vaselor rapide TRANSILVANIA și BASARABIA, SMR a hotărât, ca măsură de precauție, înlocuirea lor pe ruta Constanța-Istanbul cu DACIA și CAROL I, care și-au reluat cursele pe 21 ianuarie.

La 15 feb., încetând relațiile dintre Marea Britanie și România, iar ministrul Angliei împreună cu personalul Legației și consulatelor părăsind România, SMR a întrerupt cursele la Istanbul, astfel că DACIA, care a plecat din Istanbul la 13 feb., avea să fie ultimul vas care a intrat în apele turcești.

La 17 feb., în urma cererii Guvernului turc, s-au reluat cursele spre Istanbul. DACIA a plecat în cursă regulată, iar REGELE CAROL I a efectuat o cursă specială (18-24 feb.), călătorii fiind prea numeroși pentru un singur vas.

În cadrul măsurilor de precauție, la 19 feb. TRANSILVANIA, BASARABIA și ROMÂNIA au plecat spre Sulina, pentru a intra pe Dunăre la adăpost. Navele au ancorat între km 168 și km 175, la intervale de 1 km, această regiune fiind apărată.

Din ordin superior, la 5 apr. comunicația cu Turcia a fost întreruptă.

La 6 apr., Germania a declarat război Iugoslaviei, astfel că măsura din 5 apr. a fost luată preventiv, neștiindu-se ce atitudine va lua Turcia. Turcia rămânând neutră, la 8 apr. SMR a reluat cursele.

La 10 apr., TRANSILVANIA și BASARABIA au fost trimise la Constanța, unde adăpostul și protecția împotriva aviației erau mai bune.

La 11 apr. s-a luat măsura ca nici un vas SMR să nu mai meargă în porturile ruse.

La 12 apr. s-a luat măsura evacuării preventive a zonei Constanța. S-a dat dispoziție ca materialul SMR și al autorităților din portul Constanța/Direcția Porturilor Maritime, Căpitănia Portului etc să fie ambarcat pe CARPAȚI și transportat la Brăila.

De asemenea, TRANSILVANIA și BASARABIA urmau să plece la Brăila.

La 15 apr. s-a ridicat măsura de încetare a curselor în Rusia.

29. Vezi N. Koslinski & R. Stănescu, Marina Română în al Doilea Război Mondial, vol. I (1941-1942), Făt Frumos, București, 1996; vol. II (1942-1944); Făt Frumos, București,1997; vol. III (1944-1945), Modelism Internațional, București, 1998.