<(...)
Certophanov Pantelei Eremeici trecea în tot ținutul drept un om primejdios și smintit, un trufaș și un bătăuș de mîna întîi. Servise în armată foarte puțin timp și se retrăsese, în urma unor „neplăceri” cu gradul despre care este zicătoarea: „găina nu-i pasăre, racul nu-i pește și subofițerul nu-i ofițer”. Se trăgea dintr-o familie veche, altădată bogată. Strămoșii săi trăiseră măreț, cum se trăiește în stepă*, adică primeau oaspeți cunoscuți și necunoscuți, îi ghiftuiau cu mîncare și băutură, dădeau și vizitiilor străini cîte o mierță de ovăz de troică**, țineau muzicanți, cîntăreți, măscărici și cîni; în zilele de sărbătoare adăpau norodul și bragă, se duceau la Moscova în rădvanele*** lor grele, iar alte dăți stăteau luni întregi fără nici o para, hrănindu-se cu ce aveau în gospodărie. Tatăl lui Pantelei Eremeici moștenise o moșie deja ruinată. La rîndul lui și el chefuise cît putuse și, murind, lăsă unicului său urmaș, Pantelei, numai un sătuc ipotecat, Bessonovo, cu treizeci și cinci de suflete bărbați și șaptezeci și sase de suflete femei, și pe lîngă asta paisprezece deseatine**** și ceva, pămînt neroditor în pîrloaga de la Kolobrodovo pentru care de alminteri, în hîrtiile răposatului, nu se găseau nici un titlu de proprietate. Trebuie să recunoaștem că răposatul se ruinase într-un chip foarte ciudat: îl distrusese „planul economic”. După părerea sa un nobil nu trebuia să atîrne de negustori, tîrgoveți și alți „bandiți”, cum se exprima el. A întemeiat deci la dînsul toate industriile și toate atelierele cu putință. „Și mai bun și mai ieftin, obișnuia el să spuie, plan economic!”. Pînă la sfîrșitul vieții a stăruit în această idee funestă și din pricina ei s-a ruinat. Dar în schimb ce distracție! N-a renunâat la nici o fantezie. Între alte născociri, într-o zi a poruncit să i se după planurile lui o trăsură de familie așa de uriașă, încît cu toți caii adunați din sat, împreună cu stăpînii lor, n-a putut să meargă decît pînă la cel dintîi povîrniș, unde s-a răsturnat și s-a făcut bucăți. Eremia Lukici (așa îl chema pe tatăl lui Pantelei) a pus să se ridice un monument în acel loc și nici nu i-a păsat. A mai avut ideea să construiască o biserică, bineînțeles singur, fără ajutorul arhitectului. A tăiat o pădure întreagă ca să ardă cărămizile, a așezat niște temelii enorme ca pentru o catedrală gubernială*****, a ridicat zidurile, a început să boltească turnul a căzut. L-a început iar - s-a dărîmat din nou. L-a pornit și-a treia oară: turnul s-a prăbușit și de-al treilea. Cade Eremia Lukici al meu pe gînduri; nu-i lucru curat, își zice el, trebuie să fie la mijloc vreo vrăjitorie... și, dintr-o dată, dă poruncă să fie bătute cu harapnicul toate babele din sat. Au fost bătute toate babele, dar cu toate acestea turnul nu l-au ridicat. Și-a mai pus în gînd să prefacă, după alt plan, toate casele țăranilor, în virtutea aceleiași organizații economice. A clădit gospodăriile cîte trei la un loc, în triunghiuri, și în mijloc a pus se ridice un stîlp cu colivie vopsită pentru grauri și steag. Aproape în fiecare scornea altceva; ba să facă supă de brustur, ba să taie cozile cailor ca să facă șepci pentru servitori, ba să înlocuiască inul cu urzici și să hrănească porcii cu ciuperci... De altfel nu se ținea numai de gospodărie; se îngrijea și de sufletele supușilor săi. Într-o zi a cetit în
Buletinul Moscovei un articol al unui proprietar din Harkov, un nume Hriak-Hrupiorski, despre folosul moralității în viața țărănească, și chiar de a doua zi a dat ordin țăranilor să învețe acel articol pe de rost. Țăranii au învățat articolul. Stăpînul i-a întrebat dacă au înțeles ce scrie acolo. Intendentul i-a răspuns că fără îndoială au înțeles. Cam într-aceeași vreme, pentru buna rînduială și în virtutea aceluiași plan economic a hotărît să-i numeroteze pe supușii săi și să le coasă la gulerele hainei cîte un număr. Cînd se întîlnea cu stăpînul, fiecare trebuia să strige: „Trece numărul cutare!” Iar stăpînul răspundea cu bunăvoie: „Dumnezeu cu tine!”
Totuși, în ciuda rînduielilor sale și a planului economic, Eremia Lukici se văzu, nu după mult timp, într-o situație foarte grea. Începu a-și ipoteca satele, ba chiar a le vinde. Ultimul cuib strămoșesc, satul cu biserica neisprăvită, a fost scos la vînzare, chiar de fisc, din fericire nu în timpul vieții lui Eremia Lukici - asemenea lovitură nu ar fi putut suporta - ci la două săptămîni după ce a murit. Izbutise să moară acasă, în parul său, înconjurat de oamenii săi și sub privigherea medicului său. Însă bietului Pantelei i-a rămas numai Bessonovo.
Pantelei a aflat despre boala tatălui său fiind încă în serviciu, chiar în toiul acelor „neplăceri” despre care am vorbit. Abia împlinise optsprezece ani. Din copilărie nu se dezlipise de casa părintească și crescuse ca un domnișor alintat, sub îndrumarea mamei sale, Vasilisa Vasilievna, femeie bună, însă foarte mărginită. Numai ea se ocupase de educația lui; Eremia Lukici, cufundat în combinațiile-i economice, n-avea timp pentru asta. E adevărat că într-o zi chia cu mîna lui își pedepsise fiul pentru că slova
rțî o rostise
arțî; însă în acea zi Eremia Lukic era tare supărat în taina inimii sale, căci cel mai bun cîne al său se zdrobise de un copac. De altfel grija Vasilisei Vasilevna cu privire la educația lui Pantiușa se mărginise la o sforțare eroică. După destule greutăți, a izbutit să angajeze ca preceptor pe un fost soldat alsacian******, un oarecare Birkopf, și pînă la mnoarte a tremurat ca o frunză în fața lui. „Dacă pleacă, se gîndea ea, sînt pierdută! Ce mă fac? Unde să găsesc alt profesor? Cu atîta, cu atîta greutate l-am momit pe acesta de la vecina mea!” Iar Birkopf, ca un om ager ce era, s-a folosit imediat de situația lui excepțională. Bea pînă ce nu mai putea și dormea de dimineață pînă în sară. După terminarea „cursului științific”, Pantelei își începu serviciul militar. Vasilisa Vasilievna nu mai era pe lume. Cu o jumătate de an înaintea acestui eveniment important murise de spaimă: văzuse în vis un om alb călare pe un urs și purtînd pe piept o inscripție - Anticrist. Eremia Lukici își urmă curînd soția.
Pantelei, la cea dintîi știre despre boala tatălui său, încălecă și veni în goană acasă, însă nu-și mai găsi părintele între cei vii. Și care n-a fost uimirea acestui fiu respectuos cînd s-a văzut transformat, cu totul pe neașteptate, din moștenitor bogat într-un biet om sărman! Puțini sînt în stare să suporte o schimbare atît de năprasnică. Pantelei se sălbătici, se înăspri. Din om de treabă, generos și bun, deși zăpăcit și violent, ajunse un trufaș și un bătăuș; rupse relațiile cu vecinii - față de bogați se rușina și pe săraci îi disprețuia - și se purta neînchipuit de impertinent, chiar cu autoritățile. „Eu, striga el, sînt nobil de viță veche!” Într-un rînd, cît pe ce să împuște pe comisarul districtului, care intrase la el în odaie cu șapca în cap. Bineînțeles, autoritățile nu-i îngăduiau nici el nimic și cînd aveau prilejul îi plăteau cu vîrf și îndesat; totuși se temeau de el pentru că era de o violență teribilă și imediat amenința cu un duel pe viață și pe moarte. La cea mai mică contradicție, îi ieșeau ochi din cap și i se întretăia glasul... „A, a, bîlbîia el, să-să-să-să-să mă ia dracu!” Și era în stare să se dea cu capul de pereți. Dar în afară de asta era un om curat care nu se amesteca în nici o afacere. Bineînțeles, nimeni nu-i intra în casă... Cu toate acestea avea inimă bună, generoasă chiar, în felul său. Nu suferea nici nedreptatea, nici asuprirea, chiar cînd era vorba de alții; pe țăranii lui îi apăra cu înverșunare. „Cum, răcnea el, dîndu-și furios cu pumnii în cap, s-au atins de țăranii mei? De-ai mei? Să nu-mi mai spuneți pe nume, dacă...”
(...) Trebuie să spunem că educația lui Certophanov, deși destul de neglijată, totuși în comparație cu cea a lui Tihon era strălucită. Certophanov, e adevărat, rusește citea puțin, franțuzește înțelegea rău, atît de rău încît într-o zi un preceptor elvețian întrebîndu-l „
Vous parlez francais, monsieur?” răspunse: „
Je ne înțeleg - și după un răstimp de gîndire:
pas”. Totuși își aucea aminte că existase cîndva un oarecare Voltaire, autor foarte spiritual, și că Frederic cel Mare, regele Prusiei, se distinsese în cariera armelor. Printre scriitorii ruși stima pe Drjavin și iubea pe Marlinski, de aceea și dăduse celui mai bun cîne al său numele de Ammalat Bek...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev,
Certophanov și Nedopiuskin:
Ivan Turgheniev,
Povestirile unu vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 318-321, 327.
NOTE M.T.
* stepă =
Întindere de loc arid, de obicei șes, acoperit cu o vegetație compusă în special din plante graminee, plante cu rizomi, tufișuri și plante spinoase; din rus. step’ (DEX)
** troică = Sanie rusească la care sunt înhămați trei cai unul lângă altul; din rus.trojka.
*** rădvan = Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai; din rus. rydvan
**** desetină = Măsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha; din bg., scr. desetina
***** gubernie = Unitate teritorial-administrativă în vechea Rusie; din rus. guberniia
****** Alsacia = Provincie franceză la granița cu Germania. Probabil un militar francez luat prizonier în timpul invaziei împăratului Napoleon I în 1812, eliberat și stabilit ulterior în Rusia. Înaintea instituirii învățământului obligatoriu în Europa secolului XIX, copiii famiilor aristocrate sau burgheze învățau acasă cu preceptori, aleși de obicei din Franța, țară model pentru civilizația secolului XIX.
